Existență și creație

Familie. S-a născut într-o familie de scriitori. Empatizând cu sintagma lui Amos Oz, conform căreia familia este ceva pururi misterios, mă declar un mare iubitor al familiei şi mărturisesc că apartenenţa la una de cărturari şi scriitori a fost pentru mine un privilegiu, nu pentru avantajele ţintite în planul exterior, ci doar pentru faptul că vorbeam toată ziua în registru ludic, metaforic, într-un limbaj al gratuităţii creatoare. Chiar dacă această situaţie te expune, inevitabil, invidiei sau răstălmăcirilor, supoziţiilor nefondate, continui să cred în generaţiile scriitoriceşti sau, în genere, în beneficiile tradiţiei – da, cred în tradiţie, ea este, printre altele, şi o (oricât de) mică doză de har moştenit, manifestat în urmaşi ca o zestre sacră, dar şi spre a fi pur şi simplu trăit şi savurat (bucuria, nu dogma, este o formă a manifestării sacrului în om!).

Să-i prezint pe distinşii mei părinţi: Simion Dima şi Valentina Dima, oameni de cultură, scriitori, (auto)educaţi de timpuriu în spiritul literaturii înalte, cu lecturi de calitate încă din copilărie şi studii la Universitatea din Bucureşti; foşti studenţi a lui G. Călinescu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Ion Coteanu, Ov. S. Crohmălniceanu, Tudor Vianu. S-au întâlnit însă, în calitate de colegi, doar la locul lor de muncă timişorean, graţie unei experienţe incomode, trăite cu eroism, la ziarul cotidian de limbă română din Timişoara, unde au fost repartizaţi în anii ’50. I-a legat lupta continuă dusă cot la cot pentru a face o gazetărie umană, de ajutor oamenilor, care să poată fi citită cu plăcere şi savurată, să aibă valabilitate în timp, chiar şi alură literară.

Mă bucur că, de cele mai multe ori, ambii mei au reuşit, fiecare în felul său, să facă în adevăratul sens al cuvântului reale servicii artei scrisului şi societăţii, întâi ca jurnalişti cu un scris viu, apoi ca oameni de cultură cu o meritorie activitate într-un câmp mai larg, tata la Editura Facla, iar mama ca redactor la revista „Orizont”. Mi-i amintesc, în anii copilăriei mele timpurii, ducând o viaţă chinuită, aproape în sărăcie, căci salariile erau mici; bunica maternă îmi cosea hăinuţe, pe care tata le găsea demodate şi incomode, ca să facă economii; mama se preocupa în mod continuu, cu un devotament mistic şi cu o bunătate greu de întâlnit pe pământ, de mersul lucrurilor familiale, în vreme ce tata era aproape cu desăvârşire absent de la rosturile casei, parţial dintr-o inapetenţă constitutivă, parţial dintr-o ideologie macho de tip ţărănesc, îndulcită întrucâtva de mama, în timp. Chiar şi la naşterea mea el nu a fost prezent, scriind un articol, fără să-şi dea seama de importanţa evenimentului în desfăşurare. Am aflat-o din propriile-i însemnări, descoperite postum, cutremurătoare. Mama şi cu mine era să murim, îi datorăm viaţa bunicii materne, Emilia Telescu, care s-a dus la profesor acasă şi a anunţat că fiica ei este de trei zile în travaliu, epuizată. A fost un caz pe muchie de cuţit.

Părinţii mei au fost oameni tracasaţi, care munceau zi şi noapte – nu e o metaforă, ci o realitate ce s-a imprimat de timpuriu în conştiinţa mea. Mergeau ziua, la documentări, pe teren, în Regiunea Timiş (cum spuneam deja, unitate administrativ-teritorială mai amplă decât judeţele configurate ulterior), la elaborarea, apoi, a materialelor, după care se duceau noaptea în tipografie, spre a citi, ore în şir, ziarul, sub ameninţarea de a fi sancţionaţi dacă totuşi rămânea vreo greşeală. Ascult azi emisiunile ori jurnalele de ştiri la radio şi televiziuni şi mă gândesc la ce nivel de exigenţă incomparabil se ridicau contribuţiile lor, cum fiecare amănunt la limbii române era gândit, cercetat, comentat cu specialişti din domeniu, pentru a nu dezinforma auditoriul, audienţa, orocare ar fi fost aceasta! Mama suferea că nu poate sta mai mult timp cu mine, se întorcea cât mai repede acasă, dar, chiar şi aşa, nu o putea face decât seara, iar documentările ei dovedeau modul în care îşi onora munca: erau un model – pasionante, exhaustive. Afla tot ce omeneşte se putea şti despre un anumit subiect, despre oameni şi vieţile lor, priviţi cu iubire, cu un interes absolut, din inimă. Părinţii erau legaţi consubstanţial prin munca lor comună, repet, care îi solicita enorm, dar şi prin idealurile lor literare. De aceea, au şi scris împreună o piesă pentru copii, pusă în scenă de Teatrul de păpuşi din Timişoara şi jucată pe diverse scene din Regiunea Banat, Tică şi Mică în excursie.

Program de spectacol la Reşiţa p. 1

Program de spectacol la Reşiţa p. 1

Program de spectacol la Reşiţa, p. 2

Program de spectacol la Reşiţa, p. 2

Scenă din spectacolul  Tică şi Mică în excursie de Valentina Cocişiu şi Simion Dima

Scenă din spectacolul Tică şi Mică în excursie de Valentina Cocişiu şi Simion Dima

Sacru şi profan, lumesc şi divin. Iată două perechi de realităţi ontologice pe care le-aş putea lua în considerare cu prilejul unei discuţii despre familia mea. Mă bucur şi sunt recunoscătoare sorţii că părinţii mei au slujit o viaţă cuvântul, l-au venerat şi mi-au transmis şi mie iubirea absolută faţă de acesta. Oricât de greu, socialmente, mi-a fost (din pricină că a avea părinţi scriitori nu este uşor), nu mă voi dezice de acest dar de preţ, singura aristocraţie pe care o preţuiesc fiind meritocraţia. Nu voi rememora decât în treacăt anii ucigători ai adolescenţei, când mi-a fost mai greu, mult mai greu să debutez decât unui descendent al unei familii muncitoreşti, de pildă, (sau, oricum, al uneia necunoscute), ani devastatori, dezolanţi, în care eram crezută produsul unei ambiţii familiale etc. Cine a crezut că aveam „pile” se înşeală, am avut contrapile cu bătaie lungă, a căror acţiune s-a epuizat (parţial) doar în timp! Au trecut, s-au mistuit acele supoziţii nedrepte, în neantul de unde s-au ivit, dar rănile nu s-au închis încă, fiindcă la vârsta la care un adolescent ar avea nevoie de încurajări, eu am avut parte doar de nefericire, de legende nedrepte despre mama mea şi mine (din pricina poziţiei tatălui). Simpla amintire doare şi acum căci nimic nu poate compensa nedreptatea făcută unui adolescent, apoi unui tânăr şi aşa mai departe, din vârstă în vârstă. Este ceva straniu, ca şi când ai alerga la maraton, pentru totdeauna, cu greutăţi la glezne. Este păcat, dar acesta a fost destinul şi ne-am supus lui.

Realitate şi aparenţă în judecarea familiei. Chiar dacă se produce, de regulă, pentru cei neavizaţi, o interferenţă irelevantă cu profilul părinţilor (sau al unuia dintre ei), frumuseţea trebuie să fie un risc devreme asumat. Pot spune că mi-am asumat riscurile şi am trăit coşmarul neacceptării timpurii ca pe o favoare – preţul plătit pentru o mare bucurie.

Dar de ce oare ar trebui să dăm mereu socoteală lumii, când harul, dar şi viaţa, în general, e un dar divin? Să ne bucurăm! Până la urmă adevărul se impune, lucrurile se limpezesc. Desigur, la început nu prea eşti interesant ca vlăstar de scriitori, ideea de continuitate şi tradiţie nu se bucură la noi de prea mare prestigiu, cu unele excepţii, mai degrabă este favorizată cea de noutate, opinia publică este interesată mai puţin de continuitate, cât de ruptură. Noii veniţi par întotdeauna să ascundă mistere. Oare nu este şi o doză de plictiseală aculturală în asta? Ce mister aş fi putut ascunde eu, un copil mai degrabă încifrat, discret şi astfel riscând banalitatea, eu, care aveam părinţi scriitori cu o anume prezenţă publică (dar nici ei, în ţara folclorului şi a legendelor, nu erau cunoscuţi aşa cum ar fi trebuit, dacă este să judec la rece, ci doar catalogaţi)?

Părinţii mei, priviţi din interior şi din afară (ca persoane publice). Mama era considerată, iar la un moment dat faptul l-a afirmat public unul din directorii ziarului, drept cel mai bun jurnalist al acestuia: „Vi-l trimit pe cel mai bun reporter al nostru!”, a strigat Ion Maricoiu de faţă cu întreaga redacţie, vorbind la telefon cu directorul Serelor de la Arad din Regiunea Banat (împărţirea teritorială în judeţe nu exista încă), unde se cerea imperios să fie trimis cineva foarte eficient, pentru un reportaj de amploare. Mama a scris interviuri cu personalităţi ale oraşului şi nu numai, a rezolvat din altruism multe cazuri umane terifiante, aparent fără soluţie, acţionând cu totul dezinteresat, implicându-se cu sinceritate, omeneşte, iar nu ca şi când s-ar fi supus unei simple sarcini de serviciu. Oamenii erau văzuţi adunându-se spontan, în mijlocul comunelor, spre a citi în grup materialele ei proaspăt apărute, uneori concentrate într-un spaţiu editorial restrâns, dar cu atât mai percutante, alteori etalate pe pagini întregi, în formatul mare al ziarului de atunci. Demasca realităţi incredibile (îmi amintesc de un articol celebru al ei, Bătrâna mamă acuză). Era aşa de căutată pentru harul ei, dăruit cu generozitate semenilor, încât a ajuns, la un moment dat, să se ascundă, la redacţie, într-un dulap, nemaifăcând faţă tuturor solicitărilor (să spunem că unii petenţi erau simpli reclamagii, pisălogi, poate chiar psihopaţi).

A călătorit, încă din copilărie, prin toată ţara, căci tatăl ei (vitreg; cel adevărat, Ioan Cociş, murind prematur de o pneumonie galopantă) era jurist şi lucra ca funcţionar de stat în regimul Antonescu (prim-pretor sau subprefect), fiind supus unei torturante mişcări a cadrelor – mutările dintr-o localitate se făceau cu sacrificii, mijloacele de locomoţie erau mai ales căruţele, în care se duceau avutul familiei, amintirile ei. Astfel, numeroase suveniruri şi valori ale familiei s-au pierdut. A trecut cu părinţii prin Ardeal, Oltenia, Basarabia, Banat, în cel din urmă loc revenind pentru mult timp. S-a născut din întâmplare la Geoagiu, în Ardeal, pentru că părintele ei se afla acolo cu servciul. Cele mai plăcute amintiri le are din Sînnicolaul-Mare, o comună veche şi avansată din punct de vedere al civilizaţiei (devenită, în consecinţă, destul de uşor, oraş, sub regimul comunist) unde familia ei a zăbovit cel mai mult. Dar şi localităţile Buziaş, Giulvăz, Urseni, unde de asemenea tatăl ei a lucrat, sunt încărcate de amintiri plăcute.

Sânnicolaul-Mare, veche imagine

Sânnicolaul-Mare, veche imagine

Sînnicolaul Mare în anii 80

Sînnicolaul Mare în anii 80

Mama cunoaşte bine graiul bănăţean, care i-a plăcut foarte mult şi pe care l-a putut asculta în toate ipostazele sale, foarte diferite de la deal spre munte ori câmpie, cu infinite variaţii. Călătoriile ei de documentare i-au sporit mult zestrea lingvistică în această privinţă. Mi-a transmis şi mie iubirea faţă de acest grai melodios, ingenios, moale, plin de bonomie şi umor, pe care îl cunosc destul de bine şi în care ştiu vorbi (spre deosebire de tata, care nu a putut niciodată să se exprime în el ori să-i redea fonetismul specific).

Câteva remarci despre articolele mamei mi se par indispensabile: le scria cu pasiune şi transcenzând istoria, adică momentul fatidic al anilor de dictatură, având în vedere doar omul, sufletul său etern (mama a fost întotdeauna un credincios redutabil). Avea un cult al familiei, al vieţii simple, plină de trăire. Nu se ruşina să meargă prin magazine săteşti ori prin căsuţe din cartierele periferice ale Timişoarei, acasă la oameni modeşti, unde răsuna însă cântecul acordeonului, iar copiiii citeau sau îşi făceau liniştit lecţiile. Era atentă la flori, la armonie, la ridicarea prin cultură a generaţiilor. Articolele ei sunt mici mostre de literatură şi, pe drept cuvânt, erau unanim admirate la vremea lor atât de oamenii simpli, cât şi de intelectualii urbei.

Alt articol cu titlu percutant

Alt articol cu titlu percutant

Alte cazuri sensibile din viaţa familiilor

Alte cazuri sensibile din viaţa familiilor

Bătrâna mamă acuză - un articol care a făcut epocă

Bătrâna mamă acuză – un articol care a făcut epocă

Bunătate şi firesc - Cu aceeaşi inimă caldă...

Bunătate şi firesc – Cu aceeaşi inimă caldă…

Cazuri etern umane

Cazuri etern umane

De amicitia

De amicitia

Delicateţea reporterului răzbate din titlu ca şi din  amănuntele atât de omeneşti

Delicateţea reporterului răzbate din titlu ca şi din amănuntele atât de omeneşti

Despre Ion Clopoţel

Despre Ion Clopoţel

Dintre articolele cu teme alese din justiţie

Dintre articolele cu teme alese din justiţie

Dulceaţa vieţii de familie

Dulceaţa vieţii de familie

Ecouri la articolul Bătrâna mamă acuză

Ecouri la articolul Bătrâna mamă acuză

Emoţia dintr-un titlu

Emoţia dintr-un titlu

Happy end - rezolvarea cazului ridicat în articolul Bătrâna mamă...

Happy end – rezolvarea cazului ridicat în articolul Bătrâna mamă…

Îi plăcea să cunoască viaţa oamenilor de pretutindeni

Îi plăcea să cunoască viaţa oamenilor de pretutindeni

În orăşelul cu zvelţi platani

În orăşelul cu zvelţi platani

Judecătoarea

Judecătoarea

La Judecătoria Timişoara

La Judecătoria Timişoara

Mamă, vreau să te cunosc

Mamă, vreau să te cunosc

Note de călătorie

Note de călătorie

O rubrică preţuită - Omul, familia, societatea

O rubrică preţuită – Omul, familia, societatea

Pornind de la câteva destăinuiri

Pornind de la câteva destăinuiri

Pornind de la câteva destăinuiri p. 2

Pornind de la câteva destăinuiri p. 2

Poştaşul vine mereu pe strada Decebal

Poştaşul vine mereu pe strada Decebal

Titlu pregnant

Titlu pregnant

Titluri pline de omenie chiar şi de 8 martie

Titluri pline de omenie chiar şi de 8 martie

Umorul discret al titlului - Un expert printre băgrini

Umorul discret al titlului – Un expert printre băgrini

Tatăl meu, editor, ziarist şi poet postum. Despre tatăl meu am scris, după moartea sa, în revista „Arca” nr. 4–5–6/2012 (articolul Zal şi ruga sa), precum şi în revista „Vatra” nr. 8/2012 (articolul Poezie şi amăgire), revelând faptul că a fost, în secret, şi un autor de poezie. L-am publicat post mortem cu zeci de poeme, în numeroase reviste („Poesis”, „Orizont”, „Arca”, „Semne”, „Spaţii culturale” etc.).

Unicele poeme publicate antum de tatăl meu

Unicele poeme publicate antum de tatăl meu

Dacă nu a publicat în timpul vieţii decât două, „Bună dimineaţa!” şi „Ulciorul”, iar acelea cu pseudonim, în suplimentul „Generaţii” al ziarului timişorean, din 20 octombrie 1966, după cum reiese din însemnările descoperite postum, ca şi din decupajul păstrat este poate şi pentru că s-a sfiit să le dea tiparului, conştient fiind că ar fi necesitat multă muncă suplimentară pe manuscris, spre a fi cu adevărat texte împlinite, precum şi, posibil, aprehensiunii sale privind statutul de artefact imponderabil al poeziei, căreia el simţea că nu îi este pe deplin destinat (se temea, aşadar, să nu râdă confraţii de el – să spunem aici, că, nesăbuit în genere, îşi premedita totuşi atent mişcările literare). Credea, poate, că poezia este şi prea puţin masculină (un gen, i se părea, minor, în comparaţie cu proza scurtă sau romanul, mai importante în planul social căruia el i se dedicase – ideea fixă de a face ceva pentru oameni l-a urmărit necurmat, iar acest demers marginaliza poezia, prea individualistă, limitată ca acţiune, după el).

Tata ca editor. Pentru că, încă din copilărie, visa să devină scriitor şi era un mare iubitor al cărţii şi al cuvântului, etapa editorială a destinului său a fost, pentru el, una de mare preţ şi însemnătate. În perioada 1972–1979, ca prim director al Editurii Facla din Timişoara, a considerat poziţia sa ca pe o misiune pe care a onorat-o prin publicarea literaturii locului, dar şi a literaturii naţionale în general. S-a mândrit în chip deosebit cu volumul Luceafărul, 1972, în ediţie trilingvă, română, maghiară şi germană, traducerile aparţinându-i lui Frányo Zoltán, cu splendide imagini de artistul plastic Vasile Pintea (a se vedea site-ul artistului, http://www.vasilepintea.ro/ilustratie-carte/mihai-eminescu/127-luceafarul.html), dar şi cu Moara cu noroc, de Ioan Slavici, apărută în 1973, subtil ilustrată de Traian Brădean, originar din zona Comlăuş (Cumnăuş, cum îi spunea el localităţii natale, considerând că este denumirea corectă), de asemenea cu seria de volume „Studii de limbă şi stil”, în care a publicat lingvişti din Timişoara, dar şi din Bucureşti, Baia-Mare etc. Îmi amintesc cu nostalgie de acele vremuri, când se făceau lansări la principala librărie a oraşului, Mihai Eminescu, iar lumea venea în număr mare.

Moara cu noroc de Ioan Slavici, Timişoara, Ed. Facla, 1973

Moara cu noroc de Ioan Slavici, Timişoara, Ed. Facla, 1973

Dedicaţia artistului Traian Brădean pentru tatăl meu

Dedicaţia artistului Traian Brădean pentru tatăl meu

Ilustraţie la Moara cu noroc - de Traian Brădean

Ilustraţie la Moara cu noroc – de Traian Brădean

Ilustraţie 2

Ilustraţie 2

Ilustraţie 3

Ilustraţie 3

Ilustraţie 4

Ilustraţie 4

Scriitorii erau ascultaţi cu mult respect. Anexez câteva calendare dintre cele editate de tatăl meu, precum şi câteva amintiri despre acţiuni ale Editurii Facla (lansări, vitrine, invitaţii, acţiuni culturale ale editurii în judeţul Timiş, precum şi în alte judeţe). Să adaug că, incontestabil om de cultură, tata nu avea o pricepere egală în a lucra cu oamenii, nici o obiectivitate deplină în problematica organizatorică, de unde au rezultat diferite fricţiuni, cărora mama şi cu mine le-am căzut victimă, după cum am precizat deja.

Calendar editat de tatăl meu în 1974

Calendar editat de tatăl meu în 1974

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1974

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1974

Calendar editat de tatăl meu în 1975

Calendar editat de tatăl meu în 1975

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1975

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1975

Calendar editat de tatăl meu în 1976

Calendar editat de tatăl meu în 1976

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1976

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1976

Calendar editat de tatăl meu în 1977

Calendar editat de tatăl meu în 1977

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1977

Verso-ul calendarului editat de tatăl meu în 1977

AFIŞ cu o lansare a editurii - Nichita Stănescu

AFIŞ cu o lansare a editurii – Nichita Stănescu

Caricatură alături de Al. Jebeleanu. Semnat de Dan Radu Ionescu

Caricatură alături de Al. Jebeleanu. Semnat de Dan Radu Ionescu

Editura Facla prezentă la Librăria Eminescu

Editura Facla prezentă la Librăria Eminescu

Invitaţie La Oradea, cu cărţi ale editurii Facla

Invitaţie La Oradea, cu cărţi ale editurii Facla

Menţiune a unei lansări la Reşiţa

Menţiune a unei lansări la Reşiţa

O lansare a Ed. Facla - Ioan Stratan

O lansare a Ed. Facla – Ioan Stratan

Prima carte din seria omonimă, cu autografe de la autori

Prima carte din seria omonimă, cu autografe de la autori

Ca ziarist, tata a scris cu precădere materiale diverse din domeniul culturii, susţinând rubrici de cronică literară, de film şi de teatru, realizând interviuri cu personalităţi culturale. Nu a putut depăşi totuşi hotărât sfera unei critic preponderent „conţinutiste”, pentru el esteticul era subsumat tematicii şi verdictului social. A scris şi articole cu tematică din domeniul social, istoric ori al medicinei. A fost fotograful nostru devotat şi istoriograful vieţii noastre de familie şi al unor evenimente sociale locale, naţionale şi internaţionale (în caiete de tip jurnal, descoperite postum).

Valoarea mamei. Convingerea mea intimă este că mama, din motive extraliterare, a fost subapreciată ca scriitor: atât nuvelele şi povestirile sale interiorizate, tragice, concentrate, cât şi romanul său Darul de nuntă merită mai multă atenţie. Romanul este, cu evidenţă, străbătut de un spirit sublim, de o mare spiritualitate, şi reprezintă, totodată, o frumoasă proză închinată spaţiului bănăţean, perceput sub specie mitologică, cu acuitatea privirii unui copil.

Iată câteva pagini din acesta, care m-au impresionat în cel mai înalt grad, dovedind un autentic spirit elevat.

Două pagini din Darul de nuntă

Două pagini din Darul de nuntă

Mama şi bunica maternă. Despre mama şi bunica mea maternă am scris în revista „Euphorion” nr. 1–2/2012. De fapt, nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre mine, aşa că îmi vine mai uşor acum să fac trimiteri la aceste referinţe. Oricum, aceste mărturii socot că trebuie să rămână consemnate.

Intensitatea opţiunii mele pentru literatură (riscantă, aspect asupra căruia am fost avertizată, încă din liceu, de mama mea) se datorează unui dublu elan: întâi, unei trăiri plenitudinare a frumosului în calitate de cuvânt care îşi subsumează urâtul, trivialul, întreaga experienţă a vieţii, şi (în plan subliminal) dorinţei de a face lumină în privinţa adevărului despre existenţă, de a arăta lucrurile aşa cum sunt. Se poate face asta? Da, cred că da, nu neapărat devreme – este nevoie de timp, dar cred că literatura poate îndrepta spre adevăr – cerdinţa aceasta m-a susţinut. Există oare adevăr sau totul este relativ, în aşa măsură încât nu poate fi indicat, figurat, – ce înţelegem de fapt prin adevăr? Am ajuns, încet-încet, la concluzia că nu există decât unul, atotcuprinzător, dar, până acolo, calci pe diverse trepte purificatoare. Pornind de la dorinţa de a face lumină într-o porţiune limitată a vieţii, perspectiva ni se amplifică, precum într-un urcuş, până ajunge să îmbrăţişeze adevărul suprem. De aceea, cutez să spun, mi-a plăcut să topesc ghinionul în noroc, suferinţa în răscumpărarea ei, să practic arta alchimică a frământării neadevărului într-o plastilină-pretext al căutării realităţii (alt nume pentru adevăr?), ca şi cum aş fi bătut unt, iar zerul rămas ar fi fost şi el hrănitor.

 

Bibliografia părinţilor. Deşi ea poate fi, de altfel, cercetată şi în diverse dicţionare, din raţiuni de comoditate o anexez aici pentru cei interesaţi:

 

SIMION DIMA – SCRIERI LITERARE (originale, ediţii îngrijite):

1. Urmele duc la Nera, nuvele şi povestiri, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975, 216 p.

2. Mielul negru, roman, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1975, 196 p.

3. Amintiri de astă-vară, [povestiri pentru copii], Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1980, 196 p.

4. Puntea însorită sau Steaua polară, [eseuri], Bucureşti, Ed. Albatros, 1981, colecţia Colocviile adolescenţei, 216 p.

5. Ecoul munţilor, povestiri şi nuvele, Bucureşti, Ed. Albatros, 1988, 184 p.

6. Piesa de teatru pentru copii Tică şi Mică în excursie (în colaborare cu Valentina Dima), jucată pe scena Teatrului de păpuşi din Timişoara (regia: Florica Teodoru), începând cu anul 1961.

7. Ediţie îngrijită: Victor Vlad Delamarina, Ăl mai tare om dîn lume, versuri, proză memorialistică, scrisori, ediţie îngrijită şi prefaţată [precum şi tabel cronologic şi notă asupra ediţiei] de Simion Dima, Timişoara, Ed. Facla, 1972, 216 p.

8. Ediţie îngrijită: Camil Petrescu, Trei primăveri [creaţii camilpetresciene din perioada bănăţeană a scriitorului], ediţie alcătuită [, precum şi studiu introductiv, tabel cronologic, note şi coordonarea volumului] de Simion Dima, Timişoara, Ed. Facla, 1975, 252 p.

9. Ediţie îngrijită: Victor Vlad Delamarina, Ăl mai tare om dîn lume, poem ilustrat de Done Stan, postfaţă şi glosar de Simion Dima, Timişoara, Ed. Facla, 1978, 20 p.

 

EXTRASE DIN REFERINŢELE CRITICE pe marginea scrierilor lui Simion Dima:

„Semnalăm această dominantă în scrisul autorului: dependenţa cvasi-totală de subiectivitate, tratarea materialului epic în funcţie de criterii afective. La al doilea volum, Simion Dima dezvăluie, dincolo de coloratura lirică a naraţiunii, o aderenţă la realitate susceptibilă să fie exploatată într-o epică mai riguros construită.”

Lucian ALEXIU

 

„Narând sub zodia unor trăiri obsesive (un singur gest declanşează secvenţe, imagini insolite, personaje, reliefuri), visul devine realitate agresivă, realitatea capătă formele visului. De-aici se naşte insinuarea parabolică, nutrită perpetuu de cuvinte-cheie, repetiţii subliniate sau, în cel mai elocvent caz, de alegerea unui spaţiu simpatetic. (…) Gările, în special, sunt puncte de incidenţă ale memoriei cu realitatea. În Trenul cu luminile stinse sunt decantate cele mai neaşteptate amintiri. (…) Cea mai mare parte a nuvelelor şi povestirilor stau sub semnul aceleiaşi epicizări supravegheate, închizându-se şi deschizându-se ca un evantai, subordonând subiecte extrase dintr-o realitate imediată, u nei memorii intense. (…) Mediul rural este investigat cu fervoare, complexitatea sa fiind percepută suveran de scriitor.”

Marius TUPAN

 

„Simion Dima debutează cu un volum de proză scurtă, în care se observă de la început un bogat material faptic, rod al unei îndelungi acumulări. Subintitularea nuvele şi povestiri este convenţonală, structura şi densitatea epică depăşind limitele genului, unele purtând in nuce materia pentru o proză mai extinsă, chiar pentru roman, previzibil a fi un gen în care Simion Dima îşi poate desfăşura mai lejer şi cu mai însemnate rezultate informaţiile vaste. Că Simion Dima are o siguranţă a scrisului, elaborează atent fraza, este uşor remarcabil încă de la prima lectură a volumului. Se detaşează acuitatea observaţiilor, sentimentul participării, realismul devenirii sociale şi al vârstelor, alături de derularea epică prin rememorare, intuiţia clară a psihologiilor, observaţiile exacte, nu rareori având suportul în experienţa directă. Epicul, aglomerat în memorie, se subţiază treptat, descoperind o lume observată în contradicţiile devenirii, cel mai adesea prin rememorările unui singur personaj. O lume mai bine cunoscută, cea a satului, este readusă prin psihologiile pe care le conţine, ori le generează, prin transformările sociale ori morale. De altfel, cele mai reuşite (şi mai multe) proze ale volumului sunt cele ce readuc realităţile rurale, mediu pe care prozatorul pare să-l fi pătruns mai profund, să-i înţeleagă afectiv determinările intime, structurile tradiţionale, să-l surprindă mai corect în devenirea socială. O luciditate detaşată asigură obiectivitatea registrului epic, prozatorul păstrând o înşelătoare indiferenţă faţă de personaje. În fond, în nararea faptelor se simte nuanţa participării, sentimentul aderenţei ori al respingerii. Pornind de la experienţe individuale (ale personajelor), proza se deschide larg spre social, notând transformări, reacţii, schimbări esenţiale produse în decursul evoluţiei sociale. Naratorul poate avea profesii ori vârste diferite, dar ficţiunea sa conduce convergent spre reliefarea unui mediu caracterizant. Modalităţii narării i se adaugă adesea comentariul spontan al altor personaje, intruziunea vocabularului pitoresc, reflecţii morale şi sociale (…).

Apare frecvent în proza despre sat tema demnităţii, angajată în diferite situaţii – sociale, familiale, erotice. Simion Dima găseşte în realităţile rurale psihologii complexe, disociază între structurile conservatoare şi inovatoare. Psihologic, se mai păstrează un spirit al suveranităţii neamului.”

Alexandru RUJA

 

Prin universul tematic variat, prin formulele literare cuprinzând un registru vast, prin nivelul expresiei artistice, adesea remarcabil, volumul de nuvele şi povestiri Urmele duc la Nera impune atenţie un prozator. Am considera ca o dominantă a prozei lui Simion Dima permanenta aspiraţie spre autenticitate, dorinţa de a rosti adevărul, de a pune omul să se confrunte cu semenii şi cu sine însuşi. Posibilitatea de a transpune ideea de autenticitate pe plan literar beneficiază de existenţa, în nuvele şi povestiri, a unui personaj de legătură, reprezentând, prin însăşi condiţia sa, martorul evenimentelor. (…) În felul acesta, moralist din familia lui Ioan Slavici, S. D. se înscrie într-una din formulele realiste ale prozei româneşti. Dar, prin atenţia pe care o acordă unor destine obscure (sau numai obscurizate), scriitorul realizezaă o conciliere cu direcţia analitică. Dar am mai lega autenticitatea prozei lui S. D. îndeosebi de tehnica notării comportamentelor. (…) Pornind de la un obiect sau de la o situaţie, el face investigaţii în psihologii diferite şi în medii sociale diferite, revenind mereu la punctele de plecare şi oferind surprizele descoperirii adevărurilor prin martori.”

G. NISTOR

 

„Prozele lui Simion Dima surprind prin concentrare şi printr-un deosebit simţ al evocării. Autorul rămâne, chiar şi atunci când încearcă o obiectivare riguroasă, un reflexiv, pentru care elementul epic nu este decât declanşatorul de stări sufleteşti conflictuale a căror rezolvare se cere realizată. Acest aspect primordial prezent în fiecare naraţiune din volum asigură, sub bune auspicii, aerul de autenticitate menit a ţine încordată atenţia cititorului, o anumită stare poetică aptă a emoţiona. Portretele sunt vii, conturate atent, iar analizele psihologice dezvăluie o bună cunoaştere a mecanismelor sufletului uman. (…) Mai ales în Urmele duc la Nera şi în Trenul cu luminile stinse, valoarea subtextului mi se pare deosebită, acesta amplificând, asemenea unei cutii de rezonanţă, fiecare ecou şi fiecare nuanţă, observaţiile atente, pline de acuitate, ironia fină. (…) În toate prozele din acest volum, S. D. vădeşte predilecţie şi gust pentru culoarea locală, acordând atât limbajului specific, cât şi oralităţii expunerii, o atenţie deosebită, cu efecte din cele mai fericite. Sunt atribute ale unui prozator format la şcoala realistă, îngemănat prin timp cu meticulosul Slavici, din a cărui zonă geografică şi spirituală îşi trage obârşia.”

Silviu DORIAN

 

„Adunând povestiri şi nuvele, volumul Ecoul munţilor este o colecţie de radiografii izbitoare prin fineţea observaţiei morale şi „manevrarea” inspirată a oralităţii. Textele se ţes pe scenariul reîntâlnirilor şi surprind metamorfoza, alterarea relaţiilor interumane, dar şi rugina timpului; prilej, deci, de a investiga medii diferite, stăruind însă pe observaţia în cheie morală. (…) Sub aparenta moliciune a frazei, uşor acidulată, descoperim sâmburele ludic, verva ironică. O „filosofie” a aşteptării şi inactivităţii oferă prilejul unei maliţii tandre, bogată în reverberaţii.”

Adrian Dinu RACHIERU

 

BIBLIOGRAFIA VALENTINEI DIMA

VALENTINA DIMA, SCRIERI LITERARE (originale; traduceri):

1. Anotimp de aur, [reportaje literare, cu o prefaţă de Anghel Dumbrăveanu], Timişoara, Ed. Facla, 1972, 256 p.

2. Stânca tarpeiană, nuvele, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1975 176 p.

3. Casa florilor, [poezii pentru copii], Timişoara, Ed. Facla 1976, cu ilustraţii color de Albin Stănescu şi alb-negru de Edita Schwartz, 48 p.

4. În căutarea Penelopei, [proză scurtă], Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, 150 p.

5. Darul de nuntă, roman, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986, 192 p.

6. Piesa de teatru pentru copii Tică şi Mică în excursie (în colaborare cu Simion Dima), jucată pe scena Teatrului de Păpuşi din Timişoara (regia Florica Teodoru) , precum şi în Regiunea Banat, de pildă, la Teatrul din Reşiţa, începând cu anul 1961.

7. Prezentă cu povestirea Casa cu lămâi) în antologia Crinul, cofetărie pentru doamne, prozatoare timişorene contemporane, Timişoara, Ed. Eubeea, 1997, volum îngrijit de Nina Ceranu, prefaţă de Brânduşa Armanca, pp. 142-156.

8. A tradus (în colaborare cu Erwin Lessl), romanul: Micul şvab de Adam Müller-Guttenbrunn, în româneşte de Erwin Lessl şi Valentina Dima, cuvânt introductiv şi tabel cronologic de Nikolaus Berwanger, Timişoara, Ed. Facla, 1978, 162 p.

 

CÂTEVA SELECŢIUNI DIN REFERINŢELE CRITICE pe marginea scrierilor mamei, VALENTINA DIMA, demonstrează caracterul literar al scrierilor ei, de la bun început; chiar dacă debutul său a avut loc cu reportaje literare: acestea constituie, după cum s-a observat, o literatură adevărată, plină de fior artistic:

Anotimpul de aur este un <anotimp uman>, deoarece autoarea nu se mulţumeşte cu simpla înregistrare factologică, cu documentarul (prezent şi el uneori), ci se străduieşte să descopere dincolo de ele realitatea umană, destinele individuale. Reportajele citadine din primul ciclu al cărţii (Interferenţe), de pildă, nu sunt numai un prilej de întâlnire cu ipostazele abstracte ale oraşului, ci şi cu oamenii săi, cronica prefacerilor contemporane devenind, cel mai adesea, un fel de jurnal familial, care personalizează istoria. În egală măsută, faptele înregistrate sunt îmbogăţite prin participarea afectivă a reporterului, ele devin parte din biografia autoarei. Unele contacte cu realităţile, adesea surprinzătoare, ale prezentului, sunt scrise efectiv sub forma unui jurnal, în care contează înainte de toate sensibilitatea cu care autoarea se apropie de peisaje şi întâmplări. Calităţile certe ale reporterului sunt aici mai mult cele ale unei proze de notaţie, care înregistrează detalii de viaţă într-un stil sensibil, feminin. Autoarea ştie să regizeze dialogurile în aşa fel încât să conducă spre detaliul revelator, să le transcrie cu o certă vocaţie a naraţiunii şi construcţiei literare, care face dintr-o simplă consemnare a unui dialog întâmplător, purtat sub „zodia lunii”, o adevărată schiţă dramatică, ce reuşeşte să dezvăluie, prin structurarea atentă a replicilor, conflictul de mentalităţi, gusturile deosebite şi candoarea unor ţărani întâlniţi într-un compartiment de tren. Valentina Dima dovedeşte calităţi de prozator, un stil sigur, o naraţiune cursivă, simţul dramatic al detaliului, capacitatea de a anima o cronică a actualităţii. (…) Ideal ar fi ca această revenire să se producă în povestire sau roman, în care autoarea, credem noi, s-ar putea ilustra şi mai bine”.

Marcel POP-CORNIŞ

 

„După un volum de reportaje, Valentina Dima e prezentă în librării cu un volum de povestiri, Stânca tarpeiană, care ne oferă o lectură dintre cele mai interesante. Umbra uriaşă a lui Cehov patronează începuturile prozatoarei. Faptul cotidian, aparent insignifiant, e învestit cu un <subtext> poetic. Situaţiile nu exclud uneori melodrama, discreţia tonului estompează însă filonul melodramatic şi istorisirile în cauză reuşesc să ne emoţioneze. Autoarea e atentă la nuanţe, psihologiile sunt intuite exact.”

Sorin TITEL

 

„Deschise către poematic, frazele citate, extrase din nuvela Puntea de mesteacăn, sunt în multe privinţe revelatoare pentru cel ce care, citind Stânca tarpeiană, va recunoaşte în ele o determinare constantă a prozei Valentinei Dima: dispoziţia pentru comunicare, pentru dialogul extins, plăcerea introspecţiei, a monologului confesiv, a povestirii, cu un cuvânt. Adăugate aptitudinii autoarei pentru observaţie şi analiză, apetitului pentru real, toate acestea pot vorbi, la rigoare, şi despre formula în care se realizează prozele volumului. Conţinând datele unui microroman, nuvela care dă titlul volumului reactualizezaă elementele tradiţionale ale prozei transilvănene. Mai mult decât detaliile pitoreşti ori secvenţele lirice (evocarea copilăriei), remarcabilă, aici, ca şi în alte naraţiuni, este uşurinţa de a creiona din câteva date un personaj, de a pune în valoare o situaţie. Bătrâna Sofia, cu o tinereţe impetuoasă, fire voluntară, abulicul, traumatizatul Ieia, sunt figuri ce se reţin, bine realizate, în acord cu registrul grav în care se derulează amintirile personajului povestitor. Între cele mai realizate pagini pe care le dă Valentina Dima se numără şi povestirile despre adolescenţi. (…) Bucăţile amintite, ultima, mai ales, oferă viziunea vârstei mature asupra universului copilăriei şi adolescenţei – sunt, de fapt veritabile poeme despre maturitate, despre lumea de candori a jocului neîntrerupt. Intuiţia autoarei se vădeşte aici fără greş.

Valentina Dima are, în genere, o bună memorie a gesturilor, ştie să particularizeze un personaj prin limbaj, să regizeze o întâmplare ori să-i amâne deznodământul cu scopul de a sublinia, în succesiunea faptelor (a amintirilor), dramatismul povestirii. Alternarea stilului direct cu stilul indirect liber întăreşte, de altfel, impresia de vivacitate a relatării.

Personaje exemplare şi debusolaţi, abulici, contemplativi ori mişcaţi de energetismul specific tinereţii, protagoniştii nuvelelor Valentinei Dima sunt, cei mai mulţi, prezenţe vii, credibile în ordinea realităţii şi a literaturii.

Lucian ALEXIU

 

„Proza pe care o scrie Valentina Dima are o factură modernă, atât în compoziţie, cât şi în viziune. Atenţia este atrasă de buna folosire a dialogului, de notaţiile exacte şi de confesiunea directă. Valentina Dima este o prozatoare sensibilă, cu o reală posibilitate a obiectivării. Pe un fundal în care se îmbină tragicul cu eroicul (de tip pasional-romantic) se derulează ori se sfârşesc vieţi, se consumă drame ori se încheagă drumuri în viaţă, se distrug ori se realizezaă idealuri”.

Alexandru RUJA

 

Casa florilor e pentru Valentina Dima însăşi copilăria, poeta celebrându-i toate priveliştile, stările şi frumuseţile. Poezia din volum e plină de o muzicalitate candidă, e calmă, binefăcătoare, solară. Însoţit de graţioase ilustraţii color de Albin Stănescu şi alb-negru de Edita Schwartz, volumul Casa florilor este una din reuşitele apariţii editoriale pentru copii.

Dan MUTAŞCU

 

„Rememorând universul pur al copilăriei, spaţiul plin de miracole al naturii, Valentina Dima, în cartea sa Casa florilor, face ca micile personaje să se mişte firesc, descoperind şi amplificând totul după forţa lor imaginativă. Ele pătrund în lumea florilor, a animalelor, cu sfială, cu acel fior magic al revelaţiei. Abil mimată, scăpată de sub resortul ficţiunii, această lume, aproape tangibilă, de o mare puritate, ne fascinează”.

Mira PREDA

 

„Valentina Dima ştie să se oprească la esenţial în conturarea biografiilor sale, nu literaturizează, iar asupra celor mai însemnate personaje lasă un final deschis, cu reale efecte artistice. (…). Valentina Dima, care şi-a însuşit lecţiile prozei cehoviene, este foarte înzestrată pentru nuvelă. Cât despre În căutarea Penelopei, cartea rămâne o excelentă mostră de literatură-document nefardată”.

Dan CIACHIR

 

„Am fi înclinaţi, invocând toate aceste argumente, să zicem că Darul de nuntă este un roman poematic, care îşi strânge, până la urmă, firele risipite într-o unică temă: descoperirea de sine, semnificând eliberarea de sub tutela unui trecut resimţit ca o povară din cauza neînţelegerii esenţei. Darul de nuntă e cea mai interesantă carte de până acum a Valentinei Dima”.

Marian ODANGIU

 

„În totul, Darul de nuntă – scris cu ochii sufletului, privind lumea prin fereastra sensibilităţii feminine, semnifică un salt valoric în creaţia Valentinei Dima, oferind cititorilor un dar romanesc”.

Adrian Dinu RACHIERU

 

„În fond, ceea ce interesează în cartea de faţă [Darul de nuntă] nu sunt atât epicul, subiectul, cât densitatea trăirii, cantitatea de viaţă pe care o absoarbe şi o comunică textul. Vom remarca, aşadar, mai întâi, capacitatea prozatoarei de a condensa în scurte paragrafe, în câteva fraze adesea, extinse trasee existenţiale. Apoi, tehnica literară adecvată unui asemenea tip de discurs. Astfel, rememorarea (procedeul fundamental) este declanşată (credibil şi simbolic) de călătoria spre casă (spre sine) şi de ploaia ce cade fără oprire (ploaia, element fluid, evocă – metonimic – fluxul memoriei). Cât priveşte etapele recuperate (copilărie, pubertate, adolescenţă-maturitate) vom sublinia intuiţia exactă a fiecăreia dintre ele. Copilăria, de pildă, vârstă a exuberanţei senzoriale, a contemplaţiei, este încărcată de sonuri şi culori, un fel de basm fără sfârşit. Cu acest prilej, Valentina Dima ne oferă şi un tablou viu al satului bănăţean, al satului românesc de pretutindeni, cu peisajul, cu graiul, cu oamenii lui (memorabil este chipul bunicii). Plasând biografia personajului într-un context cuprinzător, Valentina Dima conferă caracterologiei autenticitate, pledând – implicit şi explicit – pentru valori morale perene. Prin însuşirile sale de fond şi de expresie, Darul de nuntă marchează în creaţia autoarei un moment de incontestabilă referinţă”.

Eugen DORCESCU

 

Powered by WordPress | Designed by: Online Games | Thanks to DJ, Games and Addicting Games