Studii, culegeri,cenacluri

Clasele primare le-am făcut la Şcoala generală nr. 10 din Timişoara, strada Corbului, aflată nu foarte departe de casă (şi aşa, însă, trebuia să traversez până acolo mai multe străzi; o făceam de una singură, părinţii mei fiind întodeauna ocupaţi, şi m-am achitat perfect de atenţia necesară la drum). Am avut-o ca învăţătoare pe Ileana Vermeşan, o bună profesionistă, care mi-a transmis excelente noţiuni de gramatică. Atunci când am devenit elevă în clasa a cincea la altă unitate de învăţământ, am constatat că noţiunile mele gramaticale fuseseră perfect aşezate de la început, ceea ce este foarte important, nu aveam nicio dificultate, în vreme ce majoritatea colegilor mei erau, în genere, şovăitori, lipsiţi de precizie la scris, citit, înţelegerea celor citite etc. Am studiat în particular pianul, cu două excelente profesoare, Ella Philipp şi Felicia Stancovici. Îmi aduc aminte cum Ella Philipp m-a verificat, prin teste, după care a exclamat: „ureche muzicală perfectă!” – una din cele mai plăcute recunoaşteri de care am avut parte, cu atât mai mult cu cât profesoara era de o severitate fără seamăn. Ulterior, ca elevă de liceu şi membră a unui grup de canto, am luat un premiu la o competiţie muzicală pe judeţ. Într-adevăr, urechea muzicală foarte fină m-a ajutat la desluşirea tuturor nuanţelor fonetice ale limbii române, dar şi alte altor limbi. Am rămas şi un meloman statornic. Mi-ar fi fost imposibil să fiu mai mult de-atât, deşi profesoarele mele spuneau că mă descurc onorabil. Vocea mea nu avea volum, iar pianul, deşi îmi plăcea atât de mult, nu era nici pe departe vocaţia mea.

Fiind, de mică, pasionată de pictură şi desen, am frecventat pentru o minimă edificare, o scurtă perioadă de timp, cercul de pictură de la Casa Pionierilor, unde era un profesor inimos care m-a lăudat şi m-a stimulat, fără să mă înveţe mare lucru. Îmi amintesc că am desenat, la o temă pe care o dăduse, fântâna din Parcul Poporului (Coronini).

Studii de artă plastică. Am urmat clasele gimnaziale la Liceul de Arte Plastice din Timişoara, în fosta clădire a călugărilor franciscani (a se vedea eseul despre Timişoara, postat pe acest site la rubrica Biografie. Eseu autobiografic ilustrat. Timişoara). Am rămas un plastician toată viaţa, chiar dacă nu m-am manifestat plenar în acest domeniu. Se poate viziona şi meniul Grafică din prezentul site, care conţine şi un Argument pe această temă.

Poezii publicate în adolescenţă, în culegeri ale elevilor. Ca elevă la Liceul de Arte Plastice din Timişoara, apoi la Liceul Diaconovici Loga, ulterior colegiu naţional, din acelaşi oraş, am publicat poeme în două culegeri literare de creaţii literare ale elevilor, ni s/a solicitat această colaborare la şcoală. Deşi aceste culegeri cuprindeau, preponderent, texte politizate, conform tendinţelor epocii, recitindu-mi contribuţia, am constatat că poemele mele se înscriu în linia fundamentală a lirismului meu. Nu mă ruşinez deci de ele, reflectă trama poeziei mele dintotdeauna, le-aş putea semna liniştit şi azi. Nu erau izvorâte din simţăminte convenţionale, ci din preaplinul unor experienţa personale. Mă îngrozea să remarc, de fiecare dată nota generală a acestui tip de culegeri, ca şi uşurinţa unora din colegii semnatari, pe paginile din vecinătate, de a se exprima hotărât, ideologic, în vreme ce pentru mine nu se putea scrie poezie decât din stări incerte, infinitezimale, cu totul aproximative, lesne dizolvabile într-o clipă, la o atingere mai bruscă. Pentru mine literatura a fost şi a rămas tatonare, siguranţă în nesiguranţă, precum zborul păsărilor, care s-ar opri dacă ele ar şti în acel moment ce fac. Dacă fac prezentul comentariu, aparent inoportun, asupra acestor poeme dintr-o perioadă revolută şi neplăcută istoric, este pentru că îmi dau seama (şi vreau să reliefez asta) de creşterea, evoluţia organică a lirismulului meu, dincolo de regim şi climat politic, o trăsătură foarte importantă a crezului meu literar.

Volum adolescenţă 1

Volum adolescenţă 1

Volum adolescenţă 2

Volum adolescenţă 2

 

MÂNDRIE

 

Prietena mea

îmi aduce buchete mari de flori

în zile cu soare,

flori căutate îndelung,

cu seninătate.

Când mi le dă,

ne privim limpede ca două

păsări uşoare

şi repetăm în gând „sunt un om fericit”.

E lumină,

dar iată că-n aurul întunecat

al apei

joacă umbrele străbunilor,

iar holdele vuiesc cu înţelepciune.

Îmi aplec capul în adânca

fântână,

sunt glasuri,

e vremea pe care nu o cunosc.

Nu ne e uşor să înţelegem

zbuciumul celor ce nu vedeau

de durere florile.

Nu ne e uşor.

Încercăm. E timpul paşilor

atenţi, silenţioşi, mândri.

E timpul zâmbetelor atotînţelegătoare,

al gândurilor curate,

al vorbelor puţine…E vremea celor mai fruoase zboruri.

 

Simona-Grazia Dima,

Cls. a VIII-a

Liceul de arte plastice

Timişoara,

 

În Cu tot ce am… Cu tot ce simt… Eu cânt!, volum de versuri şi proză dedicate sărbătoririi a 25 de ani de la proclamarea Republicii, Timişoara, 1973, p. 23.

 

ÎN CLIPA CÂND FLOAREA…

 

În fiecare din noi se-nalţă o floare

curată şi albă

ce creşte mereu mai mare, mereu mai mare.

În clipa când floarea creşte cât noi,

noi suntem flori

şi mâinile noastre frunze

sau aripi ce trebuie să zboare.

Devenind flori

ne înălţăm bătând uşurel din aripi,

lin ne înălţăm,

neştiind cât de aproape

e cerul de noi

şi împrăştiind în noapte lumină.

 

Ibidem, p. 24. Poezia a fost reluată, fără ştirea mea, de antologatori, presupun că din materialele predate pentru volumul Cu tot ce am… Cu tot ce simt… Eu cânt!, şi în volumul apărut mai târziu, Vârste de lumină, la p. 72. Presupun că poemele predate pentru primul volum nu vor fi fost publicate toate, dar ei le-au păstrat, iar când au ales din ele, peste ani, poemul August, au reluat şi poemul În clipa când floarea…, care le va fi plăcut sincer. Fac aceste precizări fiindcă eu nu am dat nimănui materiale suplimentare, faţă de cele înmânate profesorilor (care, la rândul lor, le-au dat alcătuitorilor ediţiei), pe când eram elevă la Liceul de Arte Plastice, iar apariţia poemelor în Vârste de lumină, când mă aflam într-o altă etapă a vieţii şi la alt liceu, a fost o surpriză totală.

Am corectat, cu acest prilej, o greşeală de tipar din culegere: „cerul de noi”, nu „cerul din noi”, cuvântul originar fiind întrutotul lămuritor.

 

AUGUST

 

Azi sunt una cu

cântecul câmpiilor trezite din

somn, gata să

rupă mărăcinişurile.

Ştiu azi

că fiecare om din ţara mea

va avea un răsărit

numai al lui,

pe care să-l străbată

lin,

păşind ca pe un curcubeu,

cu gândurile-i susurând.

Ţara-mi cu oamenii

se va roti

spre o stea albastră,

în acea clipă de deplină linişte,

când soarele se va scufunda,

în noi.

şi din genuni, tremurat,

frumoasă,

o pasăre înaltă

se va ivi –

vibrând.

 

Simona-Grazia Dima, anul I, Liceul C.D. Loga, Timişoara, în volumul Vârste de lumină, editat de Comitetul judeţean Timiş al UTC şi de Inspectoratul şcolar judeţean Timiş, 1974, p. 71–72.

Corectez, cu acest prilej, o greşeală de tipar: Din genuni, nu din geamuri, cum a apărut.

 

Hermeneutica textelor din adolescenţă: continuitate, univers poetic real, dezvoltare lăuntrică. Dacă am inserat aceste texte este pentru că sunt extrem de sensibilă la elementele de continuitate, de fervoare în exercitarea unei pasiuni. Ce satisfacţie să serveşti neobosit un crez!

Pot afirma că poeziile acestea, scrise la 13 ani, mă reprezintă şi astăzi, prin aceea că ele conţin motive ale gândirii mele poetice (şi nu numai), de pildă reverenţa faţă de istorie, patriotismul profund (moşteniri de la tatăl meu), dar şi idealul ascensiunii spirituale (deşi doar mai târziu aveam să-l citesc pe Sf. Ioan Scărarul), în spiritul moştenit, decis, pe linie maternă.

Ceea ce pare la prima vedere o poezie patriotică (August) se complică, devenind una a idealului spiritual: „ Ţara-mi cu oamenii/ se va roti/ spre o stea albastră” (şi ce este acea stea albastră, dacă nu lumina din inima noastră spirituală, scăpărând încă ascunsă, nerevelată?), „în acea clipă de deplină linişte,/ când soarele se va scufunda,/ în noi/ şi din genuni, tremurat,/ frumoasă,/ o pasăre înaltă/ se va ivi vibrând.” Iată, aşadar, că desăvârşirea nu ne vine de la lucruri din afară, ci din acea împărăţie a cerurilor aflată în noi, cum spune Iisus.

Ceea ce poate începe ca o laudatio a socialului se lămureşte a fi, pe parcurs, un incipit al zborului în spirit, într-un tărâm inalienabil al personalităţii individualizate, în liniştea Sinelui suprem, menţionat în Upanişade, atotprezent, căci „fiecare om din ţara mea/ va avea un răsărit/ numai al lui”, ceea ce nu are nicio legătură cu acel colectivism vulgar şi steril practicat pe atunci şi strigat la megafoane (las’ că nici acum nu s-au lămurit lucrurile acestea, iar fără efort individual nu se vor lămuri niciodată!).

Cât de intim mă izbesc versurile din propria-mi vechime poetică, precum „în acea clipă de deplină linişte,/ când soarele se va scufunda,/ în noi”! Liniştea este isihia, pacea minţii unificate în spirit, iar „Se va scufunda în noi” înseamnă că, în pofida aparenţelor unei mişcări din afară spre înăuntru, noi vom regăsi – nu în afară, ci în zona cea mai adâncă a eului nostru, soarele contemplaţiei, ca fiind natura noastră adevărată.

Uimitor, mai ales că nimeni nu mă influenţase pe atunci în vreun fel, nici măcar nu arătasem părinţilor versurile pe care le scriam, iar tatăl meu nu a aderat niciodată la viziunea mea poetică, a început să mă studieze doar în anii ’90, când, aşa cum menţionează în caietele sale de însemnări, „trăia prin mine”.

La fel, în poemul În clipa când floarea…, prezent în ambele volume (cred că selecţionerilor le-a plăcut), vorbeam despre o putinţă purificatoare rezidentă în fiecare om, cu totul personală deci, dar şi universală; floarea spiritului, asociată cu ascensiunea şi luminiscenţa: „În fiecare din noi se-nalţă o floare/ curată şi albă/ ce creşte mereu mai mare, mereu mai mare”. Această creştere e un sinonim al efortului personal, al zbaterii şi tensiunii necesare spre înalt, spre universalitate, spre împlinirea unui potenţial infinit, latent în noi.

Înflorirea spirituală se împlineşte prin unificarea cu noi înşine, cu dimensiunea noastră maximă, drept care poate începe zborul: „În clipa când floarea creşte cât noi,/ noi suntem flori/ şi mâinile noastre frunze/ sau aripi ce trebuie să zboare”. Odată înfloriţi pe deplin, suntem eliberaţi, încât „Devenind flori/ ne înălţăm bătând uşurel din aripi,/ lin ne înălţăm,/ neştiind cât de aproape/ e cerul de noi/ şi împrăştiind în noapte lumină.”

 

Studii liceale. În clasa a douăsprezecea, „Liceul C.D. Loga”, de astă-dată, am înregistrat debutul în revistă (cu un poem), care a fost periodicul editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, sub titlul Almanahul literar 78, apărut în 1978.

Debut în revistă, 1978

Debut în revistă, 1978

Debut în revistă, cu un poem, p. 260

Debut în revistă, cu un poem, p. 260

Această apariţei nu a fost un simplu eveniment birocratic, ci un fapt încărcat de emoţie şi sens, răsplata unor ani de studiu al poeziei universale şi, deopotrivă, al teoriei despre poezie – citeam intensiv Benedetto Croce sau Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, fără ca nimeni să mi-o fi recomandat-o pe ultima, sigur că am găsit-o acasă, amănunt deloc de neglijat, casa mea (a noastră) era un spaţiu plin de comori culturale, dar iniţiativa, orişicât, rămâne integral a mea: să spun că aveam în programă ore de literatură universală, care însă nu s-au ţinut, pentru că profesoara ne era şi dirigintă şi le-a sacrificat pentru a face în ele dirigenţie (mizerabilă atitudine, aculturală, deşi profesoara era, altminteri, foarte bună; am văzut în această substituire un cinism cras ce prefaţa iniţierea „în viaţă” – viaţa văzută ca junglă, unde nu este necesar să ştii nimic decât să lupţi cu aproapele, convingerea că orele acelea sunt inutile pentru formaţia noastră de viaţă, ceea ce era absolut fals, fals! – căci traiul cotidian devine aşa cum suntem noi, mentalul nostru, noi îl facem).

Ca atare, mi-am compus singură, urmând manualul, o listă de autori şi cărţi şi am studiat pe cont propriu literatura universală, în amănunt, cu digerarea de opere complete şi exegeze paralele (o lectură cu adevărat ştiinţifică!) într-un fabulos interval de câţiva ani, strângând, pe viaţă, un tezaur de cunoştinţe inestimabile care mi-a umplut sufletul de fericire şi mintea de noţiuni indispensabile la facultatea pe care aveam s-o urmez curând! Evident, multe opere le citisem, multe aveam să le citesc, dar ideea de sistematizare, de ansamblu, a cântărit foarte mult într-o formaţie ce se dorea nu lipsită de rigoare.

Mă mutasem la Liceul teoretic de tradiţie „Constantin Diaconovici Loga” pentru că la capitolul cultură generală se făcea şcoală mult mai bună acolo. La Liceul de Arte Plastice, din păcate, domnea un fel de harababură „artistică”, din păcate, deşi profesorii erau foarte buni (să amintesc de profesoara Mariana Paţac, la limba engleză, cu o pronunţie desăvârşită şi cu o impecabilă cunoaştere a limbii). Nici cu orientarea în plan artistic, din acel moment, de la liceul vocaţional nu eram de acord: după pensionarea directorului Mărcuş, petrecută la un an de la înscrierea mea acolo, noua echipă de conducere insista pe un modernism exclusiv, fără a pune bazele unei cunoaşteri „clasice” a disciplinelor plastice înainte de trecereea spre expresia contenporană, văzută ca joc al abstracţiunii pure. Susţin şi acum că orientarea adoptată atunci a fost una greşită, care a distrus posibilităţile de afirmare a unor talente, lipsindu-le de o educaţie indispensabilă. Cred că în ipoteza unui studiu fundamentat al artelor plastice la acel liceu vocaţional, soarta mea ar fi fost alta, aş fi creat cu mai multă consecvenţă şi cu un mai îndreptăţit curaj. Aşa, m-am simţit mereu un amator. În orice caz, din clasa mea nu a ieşit niciun artist.

Mă îndreptasem deci spre un alt liceu, unde îmi imaginam, nu fără temei, că aveam să am parte de un studiu mai solid. Aşa a şi fost.

 

Studii universitare, semnificaţia lor în viaţă: gnoseologie şi ontologie. Simona-Grazia Dima a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest, în specialităţile engleză şi română, cu media generală 10 şi diplomă de merit, ca şefă de promoţie (locală şi) naţională.

Constant revoltată de lipsa de deschidere, de orice ocultare şi muşamalizare a realităţilor incomode, mi-a plăcut întotdeauna să mă rostesc deschis. Am observat astfel că un astfel de adevăr (faptul de a fi fost şef de promoţie locală şi naţională, cu media generală 10 şi diplomă de merit) este incomod de rostit, cenzura acţionează încă, la nivel subliminal, nu doar din cauze politice, estompate uneori, ci din motivaţii psihologice ori din prejudecăţi de tip tradiţionalist (tradiţia poate fi şi negativă!). Vreau să-l spun limpede, pentru că nu presupune niciun dedesubt, nu înseamnă nimic mai mult decât enunţul propriu-zis. Tocmai fiindcă nu am învăţat pentru notă sau pentru o viitoare promovare, ci de dragul cunoaşterii în sine, şi nu a fost nevoie să merg la vreo mărire de notă, precum ambiţioşii, a fost foarte greu să fac faţă, de o viaţă, celor ce mă asaltează, constant, cu întrebări de genul: predaţi la universitate?, după care, aflând că nu, să le sesizez dezamăgirea şi brusca indiferenţă. Dintotdeauna am crezut în gratuitatea cunoaşterii, în nobleţea şi caracterul ei fundamental aristocratic. Orice determinant ataşat ei ar fi conotat o nuanţă de josnicie. Aşadar, da, am fost un student strălucit. Societatea nu m-a folosit aşa cum ar fi trebuit, dar pierderea a fost a ei, iar câştigul tot al meu, pentru că mi-am învestit talentul în creaţie. Aici s-ar putea scrie, în subsidiar, un lung roman profesional, „de muncă”. Dar ce greu e să explici totul… Chiar trebuie?

Poate că da, are rost să elogiez învăţătura pur şi simplu, pentru mine, un esenţial preambul metafizic – de aceea insist asupra acestui moment. Am aşteptat de la facultate să-mi dea soluţia fericirii, deoarece încununarea oricărei cunoaşteri mi se părea, în chip firesc, că trebuie să fie fericirea şi că era necesar să fii edificat asupra acestui lucru de către persoane calificate (asta credeam eu că este, generic vorbind, facultatea; caraghios, nu-i aşa?). Era o dorinţă axiomatică ce nu accepta discuţie. Aşteptam o cunoaştere definitivă, faţă de care toate cunoştinţele (relative) să fie doar un exerciţiu nonşalant. Totuşi, nu am primit de acolo ceea ce aşteptam, aşa că am continuat să caut. Nu am primit decât excelenţa unor studii şi tehnici intelectuale, care nu ajungeau însă la un liman, ci se dizolvau oţios într-o nouă preocupare, ca un cortegiu de algoritmi goi, palpitând într-un perpetuu dans, o nouă angoasă, de rezolvat printr-o nouă abordare, printr-o altă lucrare ştiinţifică ce urma a fi prezentată, publicată. Argumente, citate, ţinerea la curent cu ce a spus unul sau altul, iar în final, nicio părere proprie, dimpotrivă, edulcorarea oricăreia – prudenţă metodologică, mefienţă şi gratitudine pentru sistemul care mi-a dat valoare, o cunoaştere prin alţii, pururi deschisă, nesigură, conştientă de riscul posibilei răsturnări radicale a perspectivei. Sau, eventual, o maniacală cramponare de o viziune, spre a o putea afirma şi impune ca pe o realizare proprie. Această stare de lucruri nu mă mulţumea, doream o cunoaştere ce nu poate fi negată ori contrazisă, fiind obţinută printr-o clară experienţă personală, de necombătut. Asta nu a însemnat nicio clipă că aş considera scrupulele mele valabile neapărat şi pentru alţii.

Nu am avut decât satisfacţii spirituale în studenţie, deşi aş fi avut şi îndreptăţirea (singura din întreg anul meu de studiu) la o bursă republicană, gândită iniţial să răsplătească meritul. Şi aceasta mi-a fost răpită: un profesor de tristă amintire, politruc înveterat, m-a anunţat, fără să am drept la replică ori la vreo împotrivire, că bursa mea va fi dată unui coleg (de la română – de an, nu de grupă, deci) ce fusese muncitor înainte (şi deţinea serioase economii la CEC), deşi nu avea media generală 10, în timp ce unica motivaţie a bursei era aceea de a răsplăti meritul pur. El avea şi note de 8 şi 9. De ce i-au dat-o? Tocmai pentru că fusese muncitor. Nu am înţeles, nu am schiţat vreo împotrivire. Era acel fenomen tipic comunist (şi românesc, totodată?), prin care nu se cultivă meritocraţia, ci se face o pomană socială, de altfel prost direcţionată şi fără miez, populistă, dulceagă. Acel coleg, băiat aparent bun, dar deloc generos în fond şi cu totul mediocru, de care nimeni nu a mai auzit vreodată, mi-a şterpelit bursa, iar mie mi-a rămas doar gratuitatea, similară aceleia cu care şi-a primit, într-o stare de melancolie, experienţa europeană eroul lui Henry James din romanul Ambasadorii. Prin această atitudine, care nu a scandalizat pe nimeni, prin acest rău făptuit în tăcere, facultatea, ca proiecţie mentală a efigiei unei instituţii serioase, mi-a lăsat un gust amar, ca şi senzaţia că mi-a rămas pe veşnicie datoare, fără a-şi plăti vreodată datoria.

Ponderea exclusiv spirituală a studiilor universitare a fost întărită de repartiţia guvernamentală consecutivă, conform unei liste pe care mă aflam situată pe locul intâi, fără a avea la îndemână decât prea puţine opţiuni valabile, oraşele fiind închise, încât Şcoala generală de 10 ani din comuna bănăţeană Variaş s-a arătat a fi cea mai bună alegere. Fusesem trecută pe o listă, trimisă la Ministerul Învăţământului, spre a fi reţinută în învăţământul superior, puteam opta, câteva catedre mă doreau, dar, oraşele fiind închise, nu s-a putut aplica. Am luat-o ca pe un semn. Nu am fost deci favorizata regimului, mi-am datorat destinul propriei strădanii şi cunoaşteri, credinţei şi perseverenţei.

Ca studentă, am fost preşedinta cercului de literatură engleză şi americană, postură cu care mă mândresc, deoarece acest cerc activa în coordonarea lui Marcel Pop Corniş, profesorul şi mentorul meu într-ale literaturii şi poeziei, cel mai talentat profesor de literatură pe care l-am avut.

Preşedintă a Cercului de literatura engleză şi americană de la Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest din Timişoara

Preşedintă a Cercului de literatura engleză şi americană de la Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest din Timişoara

Fără a fi în asentiment nici măcar cu acest ilustru dascăl, pentru care cariera era o literă sfântă, intuiam că altul era scopul vieţii: cunoaşterea trebuie să se dizolve, la un moment dat, în sursa ei, cea spirituală, să devină beatitudine pură (a se vedea scrierile lui Sri Ramana Maharshi, dintre care am tradus una, în anii ’90, publicată în 2003). Fără a cunoaşte la vremea aceea vreo subtilitate metafizică, ori a fi îndemnată la aceasta prin lectură, m-am orientat din instinct astfel, de timpuriu, şi am satisfacţia că un critic foarte titrat, Radu. G. Ţeposu, deşi nu m-a înţeles, în ansamblu, a observat acest lucru (s-a exprimat cu ciudă despre asta, optica lui fiind de alt tip). El vorbeşte, în Istoria tragică @ grotescă a întunecatului deceniu nouă, cu privire la poezia mea, despre faptul că ea ar fi „impersonală, cursivă şi epurată de stridenţe” (corect!), „conturul abstract al imaginilor” (asta nu i-a plăcut, de la o tânără aşteptându-se poeme de iubire concretă) fiind „destrămat în efuziuni fără obiect”. Apreciez foarte mult această din urmă remarcă, foarte adevărată, care este chiar, deşi într-o tentă uşor negativă, un adevăr profund despre poezia mea, semn al clasei criticului. Nu a fost suficient de norocos, căci noroc se cheamă să auzi şi să crezi că, fundamental, suntem conştiinţă, iar nu trupul de sânge şi carne. Am aflat formulată această senzaţie a mea în splendidul roman Matei Iliescu al lui Radu Petrescu, citez din ediţia princeps, 1970: „dacă anumite stări foarte preţioase pe care le încercăm, stări de farmec, când suntem fericiţi fără să ştim de ce, le-am putea avea când dorim, şi pe acelea pe care le dorim, căci nu seamănă între ele, ar fi nemaipomenit” (p. 437–438). Un mare prozator va fi, poate, mai credibil decât mine, vorbind despre stări pline de farmec, când suntem fericiţi fără a şti de ce, stări pe care am vrea să le provocăm la dorinţă şi să le păstrăm cu orice preţ! Ce consolare să găseşti un astfel de citat…

„Efuziune fără obiect”, asta trebuia să fie pentru mine viaţa, intuiam – trăire pur şi simplu. Bucuraţi-vă, a spus Iisus, mulţumiţi pentru bine, ca şi pentru rău, semne echidistante ale voii divine, ale sălăşluirii continue în acestea. Ce au trăirile acestea de-a face cu livrescul (trăsătură cu care am fost, constant, împovărată) – mi-e imposibil să discern. Să mai spunem că sacrul mi s-a revelat încetul cu încetul din magma literaturii, purtând semnalul imperios al necesităţii sale în regimul cotidian, iar nu ca o cunoaştere separată de viaţă.

Debutul meu editorial, în volumul colectiv Caietul debutanţilor. 1980–1981, Ed. Albatros, 1983, a fost unul dificil, deşi, pe de altă parte, manifestat destul de timpuriu, la douăzeci şi ceva de ani. Să nu uităm, ne aflam în comunism, iar conţinutul conta foarte mult, de fapt accentul se punea pe el în chip paroxistic, iar plaja semnificaţiilor scrisului, deşi vastă prin realizare (căci scriitorii se respectau), era strâmtorată prin interpretare (care voia să îndrume spre o anume potecă mereu ideologizantă ori măcar contaminată de o supraimpunere de tip realist, realul era proba de foc pe care trebuia să o treci).

Explicabil, pentru mine, de ce studiile strălucite au reprezentat o tatonare a unor culmi, urmată apoi de aparenta lor nefructificare, semnalând o neîncredere în posibilitatea de a atinge absolutul prin intelect.

Adaug că perioada universitară a însemnat mult pentru mine, de aceea o menţionez aici ca pe nucleul de foc al vieţii mele, marcând clarificări esenţiale în planul conştiinţei şi al scrisului, dar şi începutul desfăşurării regulate a unei vocaţii, cea scriitoricească, prin poezie, critică literară, eseu. Am început să public în reviste, nu m-am oprit până azi.

 

Membră a unor cenacluri scriitoriceşti, studenţeşti şi nu numai, preşedintă a cenaclului Pavel Dan al Centrului Universitar din Timişoara. În anii studenţiei şi un an după, până la limita de vârstă, am fost preşedinta cenaclului „Pavel Dan” al Centrului Universitar Timişoara, la rugămintea colegilor de scris. Deşi m-am împotrivit din răsputeri, din pricina scepticismului total cu privire la poziţiile de conducere (dramatica experienţă editorială a tatălui), ei au insistat, promiţând că mă vor ajuta: câteva nume – Eugen Bunaru, Ion Monoran, Daniel Vighi, Petru Ilieşu, Lucian P. Petrescu, Gheorghe Lână, Adrian Derlea. Viorel Marineasa era instructorul nostru pe linie studenţească, dar se comporta ca un coleg şi astfel ne-a devenit prieten. Ce amintiri minunate! Ce prietenii care durează şi azi!

Am fost membră a cenaclului sus-amintit, preşedintă până la limita de vârstă, dar frecventam şi cenaclul „Hyperion” al facultăţii de filologie (frecventat de Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniş, Ilie Gyurcsik, Iosif-Cheie Pantea ori Şerban Foarţă, în calitate de mentori informali, şi de Daniel Vighi, Vasile Popovici, Marcel Tolcea ori Mircea Mihăieş, studenţi-participanţi deja foarte avizaţi), precum şi cenaclul scriitorilor de la revista „Orizont”, revistă în care am debutat după o lectură moderată de Marcel Pop-Corniş şi Vasile Popovici, înarmaţi cu straşnice referate la poezia mea, care au umilit liota de beţivi obscuri ce-mi purta sâmbetele (şi era prezentă în sală, pentru ca, eventual, să mă huiduie! – fără ca măcar să-i cunosc pe membrii ei componenţi, mascaţi sub nume precum Anemone Popescu, umbrelă sub care se adăposteau indistinct), ca reflex al ranchiunilor obscure faţă de tatăl meu (lucruri cu care eu n-aveam nicio legătură). O etapă a schimburilor de idei benefice. Un rol major în coagularea unui spirit de grup îl aveau agapele de după şedinţele de cenaclu, la „Pavel Dan”, din două în două duminici. Membrii cenaclului erau însă obsedaţi cu încrâncenare de promovarea literaturii, lucru firesc, de altfel, într-un oraş de provincie depărtat de Bucureşti, aşa încât atmosfera era destul de înăcrită, pe drept cuvânt totuşi, căci ochii criticilor importanţi nu erau îndreptaţi nicidecum spre tinerii timişoreni, ci spre cei din alte părţi, socotite mai faste. Nu aveam parte, aşadar, nici acolo de vreo promovare notabilă, în afară de preţuirea deplină, aş spune mistică, a lui Ion Monoran, poet autodidact, dar cu mare viziune interioară – prilej de a medita din nou la nesuprapunerea deplină a culturii şi a talentului literar, două planuri diferite. La preţuirea lui Mono se adăuga cea a tuturor colegilor mei paveldanişti, dar la el aceasta se manifesta de o manieră totală, neschimbătoare, de asta o menţionez cu prioritate. El era cel ce-mi lua apărarea atunci când unii, prieteni de altfel, nu mă înţelegeau, afirmând forţa poeziei mele.

Preşedintă a cenaclului Pavel Dan din Timişoara,1981, cu Livius Ciocârlie, Sorin Titel, Eugen Simion, Anghel Dumbrăveanu

Preşedintă a cenaclului Pavel Dan din Timişoara,1981, cu Livius Ciocârlie, Sorin Titel, Eugen Simion, Anghel Dumbrăveanu

Cenaclurile m-au făcut, printre altele, să înţeleg că există şi o dimensiune socială a existenţei, pe care unii o cultivă cu zel, cu o pricepere incredibilă. Dar literatura adevărată presupune singurătate, una deloc egoistă: este benefica solitudine, intimitatea cu sinele profund, generatoare de un misterios consens universal, ca să spun aşa. Pot fi văzută în fotografii de la cenaclul „Pavel Dan”, alături de Livius Ciocârlie, Eugen Simion, Sorin Titel şi Anghel Dumbrăveanu, împreună cu care luam parte, în prezidiu, ca preşedintă a cenaclului, la una din cele mai interesante şedinţe ale acestuia.

M-am ataşat sufleteşte de cenaclu, devenit un soi de a doua familie a mea, una boemă. Am fost preşedintă şi un an după absolvire. Îmi amintesc cum veneam cu trenul de la Variaş, comuna unde predam literatura română şi limba engleză, spre a-mi petrece duminicile (din nouă în două) la cenaclu. Am primit după expirarea mandatului o înduioşătoare scrisoare de mulţumire din partea directorului (Valeriu Panasiu, un om cumsecade) Casei Studenţilor din Timişoara, instituţia care ne găzduia şedinţele, şi a instructorului principal, Viorel Marineasa.

Mulţumiri de la Casa Studenţilor din Timişoara

Mulţumiri de la Casa Studenţilor din Timişoara

O păstrez ca pe o relicvă scumpă. Cred că e prea mult spus: „Datorită muncii atente, depuse cu competenţă de dvs., cenaclul a reuşit să formeze o serie de scriitori din rândul studenţilor şi tineretului, care s-au făcut cunoscuţi prin publicaţiile locale şi centrale la care au colaborat”, o iau ca pe simplă dovadă de afecţiune.

În anii ’80, deşi sufleteşte am rămas nedezlipită de aceşti prieteni paveldanişti, am frecventat rar, cu multă greutate, şedinţele, pentru că eram acum angajata nenorocoasă a Bibliotecii Judeţene Timiş, unde am făcut eforturi supraomeneşti să-mi păstrez obiceiul de a scrie. Biblioteca era un loc disolut, unde nu aveai voie să citeşti, unde erai pârât dacă erai prins deschizând o carte, unde programul de 8 ore şi mai mult (sâmbete, duminici) era sfânt, unde, dacă, în micul tău spaţiu extraprofesional, te manifestai cutural, erai spionat şi batjocorit la sânge. O perioadă eroică, lipsită de orice romantism exterior, ternă şi de uzură, de care nu am de ce să mai pomenesc.

Am participat şi ulterior, în anii ’90, la aniversări ale cenaclului „Pavel Dan”.

La aniversarea cenaclului Pavel Dan din Timişoara

La aniversarea cenaclului Pavel Dan din Timişoara

La aniversarea cenaclului Pavel Dan

La aniversarea cenaclului Pavel Dan

La aniversarea cenaclului Pavel Dan, alături de  Adrian Derlea şi G. Lână

La aniversarea cenaclului Pavel Dan, alături de Adrian Derlea şi G. Lână

Repet un lucru cu semnificaţie pentru mine: există un tâlc profund al faptului că am debutat în „Almanah literar 78” înainte de a fi studentă –  este vorba de independenţa mea ca artist: nu sunt deci creaţia exclusivă a unui cenaclu studenţesc. Scriam demult, cum a reieşit deja, ca elevă în clasele primare şi gimnaziale, pe baza unei concepţii proprii, desprinsă din meditaţia personală coroborată cu cea întemeiată pe operele unor poeticieni de prestigiu (i-am amintit pe Hugo Friedrich şi Benedetto Croce, dar au fost mult mai mulţi, nu în ultimul G. Călinescu, cu fermecătorul său eseu despre poezie; îl pot blama unii că era impresionist în scris, dar stofă de poet, indiferent că a scris sau nu poezie semnificativă, avea). Un rol important l-au jucat analizele minuţioase pe textele mele poetice, întreprinse de profesorul Marcel Pop-Corniş în anii studenţiei.

La Bucureşti am luat parte, susţinut, la şedinţele cenaclului „Euridice”, condus de Marin Mincu, luările mele de cuvânt fiind înregistrate pe bandă, împreună cu celelalte, de Radio România Cultural, şi publicate, selectiv, în ziarul „Ziua” (suplimentul „Ziua literară”), apoi în volumele de lucrări ale cenaclului, în coordonarea regretatului critic, apărute la editurile Ziua şi Pontica. Tot în capitală, am participat, cu mari satisfacţii intelectuale, la minunatele întruniri literare, organizate de Constantin Abăluţă în cadrul PEN-Clubului Român, sub genericul Taifas PEN, alături de Magda Cârneci, Simona şi Barbu Cioculescu, Micaela Ghiţescu, Mircea Martin, Geo Şerban, Nora Iuga, Mircea Valeriu Popa, Ion Iovan, Ioan Vieru. Focalizate asupra unor teme actuale, ele au fost (şi sunt, manifestările aflându-se în curs de desfăşurare) sintetizate de redactorul Constantin Cristian Bleotu şi difuzate pe postul Radio Cultural, de regulă în seri de marţi, la orele 21.30, în cadrul rubricii Cenacluri şi cercuri literare.

Powered by WordPress | Designed by: Online Games | Thanks to DJ, Games and Addicting Games