Un destin de artist

Slujbe: inserţie socială şi ideal metafizic, cunoaştere relativă şi cunoaştere supremă, alegere şi fatum, renunţare. Am acordat aşadar cunoaşterii un rol extrem de important în viaţă, dar am simţit, după cum spuneam, că, nici măcar în sau prin facultate (lăcaşul suprem al cunoaşterii!), nu se poate cunoaşte nimic (în chip) peren, toate opiniile, materializate în lucrări ştiinţifice, se topesc unele într-altele într-un chip irelevant, fără a atinge un liman, fără a acorda acea bucurie supremă, liman absolut, necontestat, care îmi părea a fi ţelul existenţei umane. Nu voiam deci să cunosc ceva pentru a ajunge ceva sau a dobândi ceva, ci pentru a atinge pacea sufletului, o stare imuabilă de fericire, care să nu mai poată fi clintită – condiţia beatifică a existenţei –, iar această aspiraţie nu avea nimic livresc, nu mi-a inspirat-o nicio lectură, niciun îndemn exterior, nici chiar colocviile cu mama sau bunica, singurele interesate de spiritualitate în familie, ci era preocuparea mea instinctivă, arzătoare, dispusă a merge şi a fora până la origini. Precizez acestea pentru cei care mă mai consideră un poet livresc, termen pe care îl detest, cu tot ceea ce implică el.

Am fost, rând pe rând, profesoară, traducătoare, bibliotecară, muzeograf, redactor de revistă. Într-un fel ciudat, ajungând să lucrez la o revistă academică de specialitate, alta decât cea literară, am dobândit mari satisfacţii stilistice – observ că fac aici atât de multă muncă pe text, încât practic cele învăţate la modul cel mai riguros. Este o împlinire, aşadar, fiindcă nu m-am desprins de vocaţia filologică, pentru care mă consider a fi suprem calificată. Am însă şi satisfacţii de ordin uman, precum aceea de a ajuta cercetătorii să îşi treacă proba de foc a doctoratului.

Am muncit, succesiv, în mai multe pósturi şi postúri, care au avut un rol de cunoaştere, una relativă însă. Am fost un martor al vieţii din diferite domenii, am dus, prin viziune, o existenţă de scriitor, fără a mă realiza în domeniul social la nivelul ce mi s-ar fi cuvenit, deşi încadrările mele au fost întotdeauna pe studii superioare. Am înţeles însă că un destin scriitoricesc nu presupune neapărat o poziţie socială semnificativă, al meu m-a îndemnat, volens nolens, în direcţia clară a unei sporiri în plan sapienţial, spre a putea îndura absurdul, nedreptatea, a cunoaşte tenebrele sau măcar abisurile naturii umane, a lupta cu false legende etc. La absolvire oraşele erau închise, conform unui trist obicei temporar din anii ’80, care a acţionat ineluctabil (şi) asupra mea. După 1990 am înţeles valoarea renunţării şi a sacrificiului conştient acceptat, încât am considerat că am făcut un legământ cu scrisul. Poetul este, ab initio, am considerat, un recipient, nu un emiţător, ca atare, pradă unei perpetue transe, nu poate ieşi din propria subiectivitate – creatoare, ulterior, de obiectivare prin efectul însumat al influenţei sale asupra conştiinţelor, şi nu are rost să îmbrăţişeze o carieră universitară. M-am pierdut deci, deliberat, printre oamenii obişnuiţi, nefamiliarizaţi cu literatura ca mod de viaţă, din dorinţa de a mă dedica scrisului, având în acelaşi timp un serviciu, sursă a traiului pământeam şi, totodată, involuntar post de observaţie social – mi s-a părut o bună compensaţie pentru eludarea preocupării de a lucra în universitate (din convingerea intuitivă că studiul intelectual nu oferă cunoaşterea absolută), în presă (din certitudinea că nu se poate pronunţa ca sigur niciun cuvânt, implicaţiile faptelor fiind infinite, iar în planul public catalogările putând duce la dezastru) etc. Am preferat să lucrez în condiţii de anonimat şi sacrificiu, ca într-un bastion de unde puteam studia societatea, ce, fiind privită neoficial, se credea nevăzută, neauzită şi se comporta natural, iar eu puteam s-o contemplu, în starea ei netrucată.

Reproduc, în cele ce urmează, asumându-mi riscul inevitabilei doze de indiscreţie (o pia fraus, sper!), un schimb epistolar cu un colaborator la revista unde lucrez, pentru bucuria de a face binele şi de a primi un răspuns pe măsură:

 

LA MULŢI ANI! doamnă Simona-Grazia Dima, multă sănătate şi spor în tot ceea ce faceţi!

Vă mulţumesc încă o dată pentru sprijinul pe care mi l-aţi acordat, de a publica în Revista Română de Sociologie. Apariţiile editoriale mi-au fost de mare folos, deoarece mi s-au cerut la admiterea la doctorat. Şi, datorită sprijinului dvs., am reuşit, iar acum sunt student doctorand la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

Cu recunoştinţă,

Sergiu-Lucian Raiu. 7 0ct 2011

 

Doamnă Simona Grazia-Dima,

Doresc sa vă mulţumesc prin intermediul acestui e-mail pentru că mi-aţi facilitat intrarea articolelor mele în manuscrisele unei reviste de specialitate din România.Vă sunt profund recunoscător şi vă asigur că nu vă voi uita niciodată. Vă doresc ce vă doriţi, multă sănătate şi numai bine!

Sergiu-Lucian RAIU

Student Sociologie UVT

 

Doamnă Simona-Grazia Dima,

Am recitit articolul şi vă mulţumesc pentru nuanţările făcute asupra textului.

Dvs. sunteţi o persoană cu experienţă şi care a citit mult, iar asta se vede şi din articolele pe care le publicaţi în revistă; sunt convins că aveţi mult de lucru, iar faptul că v-aţi aplecat asupra lucrării presupune că trebuiau efectuate modificări, deci am toată încrederea în dvs.

Vă sunt recunoscător şi vă doresc succes în tot ceea ce faceţi, dvs. şi echipei redacţionale! Aştept cu nerăbdare numerele următoare ale revistei.

Multă sănătate şi numai bine!

Sergiu-Lucian RAIU

Bună ziua, Dnă Simona-Grazia Dima,

Vă mulţumesc pentru faptul că aţi făcut posibilă apariţia articolului trimis (şi pentru faptul că aţi mai lucrat la el) în acest număr!

Vă sunt profund recunoscător.

Vă doresc succes în tot ceea ce faceţi şi multă sănătate!

Numai bine!

Sergiu-Lucian RAIU

 

Fără a-l cunoaşte personal pe acest inimos colaborator al revistei, l-am rugat, din disperare, să mă ajute într-o problemă legată de bibligrafia mamei mele, căci nu puteam merge la Tmişoara să verific eu însămi. El a reuşit, cu inimaginabile greutăţi (pentru că publicaţia nu a găsit-o niciunde în Timişoara, încât a contactat, din proprie iniţiativă, instituţii din alte oraşe), să găsească un număr din revista „Forum studenţesc”, pentru a stabili pagina la care apărea o recenzie la romanul Darul de nuntă al mamei:

 

10 februarie 2011:

Cu ajutorul celor de la Biblioteca din Jibou, am reuşit să ducem la bun sfârşit şi această misiune.

Am să anunţ şi persoanele care au fost verigi importante în acest lanţ informaţional, mulţumindu-le tuturor!

Numai bine!

Sergiu-Lucian RAIU

 

Iată reprodusă scrisoarea adresată de Sergiu-Lucian RAIU directorului Bibliotecii judeţene din Jibou, unde revista a fost găsită:

 

9 feb 2011:

Bună ziua, Dle György Györffy,

Mă numesc Sergiu Raiu şi vă scriu din partea scriitoarei Simona-Grazia Dima şi la recomandarea Dlui Dorin Davideanu de la Editura Eurostampa. Dna Simona caută un număr din revista „Forum Studentesc” din 1987. Articolul este al mamei scriitoarei Simona-Grazia Dima, dânsele ştiu datele articolului însa au nevoie de pagina din FORUM STUDENŢESC NR. 3–4, AN 1987.

Noi aici la Timişoara nu-l avem nici la BibliotEca Universitară, nici la secţia de periodice a Bibliotecii Judeţene Timiş.

Vă scriu acest e-mail în speranţa că poate îl aveţi dvs. la bibliotecă sau acasă şi vă rugăm frumos să vă uitaţi.

Datele articolului sunt:

Doina Babeu, Valentina Dima. Darul de nuntă, în „Forum Studenţesc”, an XV, nr. 3–4 (112–113), mai–iunie 1987, p. ????

Dna Simona-Grazia Dima are nevoie pentru un dicţionar în curs de elaborare, pentru care i s-au cerut datele. O să vedeţi că articolul este precedat de rubrica Recenzie carte. Asta o să vă atragă atenţia.

Să dea Domnul să aveţi acest număr! Dacă găsiţi, vă rog să îmi scrieţi la acest e-mail.

Va mulţumim!

Sergiu-Lucian RAIU

 

I-am mulţumit:

 

11 februarie 2011:

Stimate domnule Sergiu Raiu,

Sunt realmente copleşită ! Aţi facut un lucru mare. Nu ştiu cum să vă mulţumesc, în numele meu şi al mamei mele.

Aveţi un optimism de care eu nu cred că mai sunt în stare.

Cu drag,

Simona-Grazia Dima

 

A sosit şi răspunsul:

 

Eu vă mulţumesc, pentru că, într-un moment în care îmi doream foarte mult să public într-o revistă academică, deoarece aceasta este una din condiţiile de admitere la doctorat, singurul răspuns favorabil a venit din partea dvs. şi a revistei.

Aşadar dvs. mi-aţi făcut o mare bucurie şi pentru asta am să vă ţin minte toată viaţa!

Numai bine şi mă bucur că am reuşit să vă fiu de folos!

Sergiu-Lucian RAIU

 

Revista nr. 1-2, 2012

Revista Română de Sociologie, nr. 1-2, 2012

Risipa forţei de muncă, un vechi fenomen social. Desigur, istoria mea profesională din comunism şi de după absolvire nu mă poate opri să gândesc că am căzut, în anii ’90, laolaltă cu atâţia alţii, pradă unui fenomen numit „risipa de muncă”, ce se observă şi după anii 2000, după cum afirmă Maria Simion, demograf, în „Revista Română de Sociologie” a Academiei Române, nr. 1–2/2012, p. 86, ale cărei observaţii mi se par perfect valabile şi pentru mine, la vremea absolvirii mele, ca şi pentru o întreagă generaţie a României. Dau aici sensurile desprinse de doamna Maria Simion în legătură cu acest fenomen, neuitând să repet că un scriitor are privilegiul păstrării intacte a valorii şi rostului său, printr-un magic transfer:

Cercetătoarea apreciază că „acţiunile asupra pieţei muncii româneşti ar trebui să vizeze, concomitent, mai multe aspecte: creşterea nivelului de instruire al populaţiei, crearea de noi locuri de muncă şi sincronizarea calificărilor şi a specializărilor cu fişa postului.”

Această ultimă cerinţă, sec numită „sincronizarea calificărilor şi a specializărilor cu fişa postului”, ascunde o adevărată dramă: Să te fi mişcat în spaţiul celor mai subtile şi înaintate teorii şi curente literare, discutate competent, în perfectă sincronicitate cu cele petrecute în Vest, după care să te vezi proiectat la un nivel elementar al învăţământului, unde predominau problemele organizatorice (să urmăreşti cu precădere frecvenţa la ore a celor defavorizaţi etc., în vreme ce conţinutul predării nu interesa pe nimeni, căci copiii se gândeau să-şi ajute părinţii la muncile agricole, în bogata comună bănăţeană Variaş), să nu poţi fi cooptat, de la început, într-un post de unde să faci bine neamului tău aplicând creator cele deprinse în facultate, alături de somităţi ale domeniului, iată o nenorocire socială, cu care m-am confruntat, la modul cel mai aspru. Comunismul m-a nedreptăţit, mi-a frânt, din punct de vedere social, aripile, cum s-ar zice. Mi s-a părut că mă trezesc aruncată în stradă, după ce slujisem instituţia, pe care o reprezentasem, prin munca mea, inclusiv la diverse sesiuni de comunicări locale şi naţionale. Mi s-a părut că mai este aici vorba şi de tradiţionalismul nostru, ca societate, de greutatea de a acorda credit individualului, căci subzistă o neîncredere în individ, coroborată cu ascendentul absolut al instituţiilor asupra acestuia. Mă consolez doar că nu aş fi dorit să ajung ceva pentru mine, ci doar pentru potenţialul din mine, pentru împlinirea acestuia. Judecând astfel, pot spune, cu împăcare tardivă, că autorul face în felul său educaţie şi cercetare, plăsmuieşte, prin opera sa, în mod neconvenţional, lucruri nemăsurabile prin criteriile universitare ori cele sociale, deci mi-am aflat împlinirea în chip creator, personal.

Pe bună dreptate denumeşte demograful amintit (ibidem) această situaţie drept o „risipă a forţei de muncă”, continuând: „Aceste măsuri ar stopa risipa forţei de muncă şi – ceea ce este foarte important – a tezaurului naţional de cunoştinţe dobândite în activitatea economică, dar şi socială, şi transmise din generaţie în generaţie prin ocupare internă. Acest tezaur naţional de cunoştinţe teoretice şi practice se află în bagajul de cunoştinţe al generaţiilor actuale deja formate profesional şi – prin îmbunătăţirea performanţelor învăţământului – şi al generaţiilor în formare prezente şi viitoare.”

Cuvintele acestea, „tezaur naţional de cunoştinţe”, care sunt „transmise din generaţie în generaţie prin ocupare internă”, dar şi îngrozitorul termen „risipă”, toate aceste sintagme, în înlănţuirea lor, mă ung la suflet, dându-mi conştiinţa încadrării într-un fenomen larg, a unei solidarităţi în suferinţă, precum şi revelând, în mod ştiinţific, amplitudinea unor suferinţe omeneşti incomensurabile, laolaltă cu vibraţia unui patriotism niciodată scăzut ori de prisos, atât la oamenii de ştiinţă, care observă fenomenele, cât şi la noi, trăitorii istoriei.

Scrisul rămâne (l-am privit mereu astfel) o problemă individuală, un angajament personal.

Cine crede că toate aceste înţelesuri au venit uşor se înşeală, eu le-am trăit dramatic, iar premoniţia lor datează încă din facultate, când am schiţat câteva tragice autoportrete, dar şi portrete ale mamei, ce empatiza cu mine, căutând soluţii pentru viitorul presimţit, desene ce poartă expresia perfectei înţelegeri a nimicniciei perioadei pe care o traversam, căreia puţin îi păsa de tineri, de viitorul şi de promovarea lor. „Vă avertizăm că urmează imagini şocante!”

Autoportret în vânt însângerat. Tempera

Autoportret în vânt însângerat. Tempera

Autoportret îngrijorat cu fluturi. Cerneală albastră

Autoportret îngrijorat cu fluturi. Cerneală albastră

Autoportret terifiat. Tuş

Autoportret terifiat. Tuş

Ca un spectru. Tuş şi tempera

Ca un spectru. Tuş şi tempera

Lumină în noapte. Tempera

Lumină în noapte. Tempera

Prelingând sângele viitorului. Tuş şi tempera

Prelingând sângele viitorului. Tuş şi tempera

Strigăt. Tuş ocru şi cerneală

Strigăt. Tuş ocru şi cerneală

Un Ariel modern. Tuş şi tempera

Un Ariel modern. Tuş şi tempera

Văzând oroarea. Tuş şi tempera

Văzând oroarea. Tuş şi tempera

Văzând prin sânge. Tuş

Văzând prin sânge. Tuş

Semnificaţia existenţei trăite ca viaţă cu potenţial estetic şi sapienţial, iar nu ca ideologie. Viaţa ca semnificaţie în sine. Aş vrea să subliniez faptul că viaţa pe care am trăit-o, nedreaptă şi schingiuită, aparent aleatorie, precum meandrele descrise de un şarpe curbiliniu de o rară neîndurare şi răutate fatală (a se vedea, Şarpele Glykon, cu un simpatic ciuf, animal contemplat cu mare simpatie confraternă, în copilărie, la Muzeul din Constanţa, care întruchipează, în mistica asiatică, un drum extrem de anevoios şi cotit), sau, profetice, cu un an înainte de absolvirea facultăţii, două desene ale mele, postate şi în compartimentul Grafică de pe acest site, figurând câte un deget ce pare să arate un drum, dar în mod chinuit, pe ocolite: Drum contorsionat; şi Torsiunea; sau, finalmente, teribilul fior ce-l simţeam pronunţând titlul unui film de Alfred Hitchcock, North by Northwest), mi s-a părut, după un considerabil interval de timp şi la o matură analiză, extrem de interesantă, iar, privită retrospectiv, de-a dreptul fascinantă.

Şarpele Gkykon

Şarpele Gkykon

Drum contorsionat. Pix cu pastă

Drum contorsionat. Pix cu pastă

Torsiunea. Pix cu pastă

Torsiunea. Pix cu pastă

Până la urmă toate aceste evenimente profesionale trebuie luate ca simple semne, indicatoare evolutive. Sunt sigură că, dacă nu aş fi avut atâtea obstacole (prilej de gândire!), nu aş fi evoluat, evoluţia mea ar fi fost mai simplă, dar şi mult mai puţin profundă, aş fi stagnat în plan filosofic şi al mediului social – fiind o persoană foarte ataşantă, care nu pleca decât dacă i se părea imperios necesar. Aş fi fost şi azi, de pildă, bibliograf, la Biblioteca Judeţeană Timiş, poziţie la care mi-a fost imposibil să acced atunci, pentru că a fost preferat altcineva, un activist reziliat, care, după un timp, s-a sinucis. Slujbele nu au fost pentru mine modalităţi de urcuş social, ci medii propice extinderii experienţei şi personalităţii proprii, laboratoare ale intelectului, prilejuri de a cugeta asupra condiţiei umane.

După 1990, mulţi s-au exprimat, în presă, asupra lipsei radicale de sens a vieţilor vieţile noastre, încercând astfel să le aneantizeze, să le afirme oricărei relevanţă, iar prin această poziţie distructivă au provocat oamenilor, şi aşa, bătuţi de soartă, o durere mentală în plus. Noroc că românii sunt (încă) un popor religios şi au putut să îndure. Mai mult, au ieşit întăriţi. Am mai afirmat, în eseuri şi articole publicate în reviste (cel mai pregnant, în prima serie de Micelii, publicate în revista „Vatra”, începând cu numărul 5–6 din 2010), că acţiunile întreprinse ideologic de către decidenţii totalitari nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, un cu totul alt tip de om rezultând din creuzetul istoriei, ba chiar pe fundul istoriei, între drojdiile ei mocnind, nefalsificat, unul cu totul diferit de acela plănuit: iar de multe ori – de ce să nu o spunem, unul mai înţelept, ieşit astfel în vădit contrast cu simplismul ideologiei impuse la start, ca fundal de exprimare şi formare a personalităţii. Omul, adică, întrece istoria şi nu se lasă modelat pasiv, ca plastilina. El se ajustează întruna, prelucrând lăuntric experienţele vieţii, el va întrece întotdeauna ideologia.

Revista Română de Sociologie, nr. 3-4, 2012

Revista Română de Sociologie, nr. 3-4, 2012

Iată că un sociolog îmi confirmă, într-un pasionant articol, viziunea: Gheorghe Şişeştean, în aceeaşi revistă, dar alt număr – 3–4/2012, p. 238, combate ideea, devenită metodologie, a unor cercetători, conform căreia după comunism nu a rămas nimic, „<Nici principii, nici coduri, nici instituţii, nici chiar o istorie>, spune un cercetător francez. (F. Furet, Le passé d’une illusion, R. Laffont/Calman-Lévi, Paris, 1995, p. 12)”. Acelaşi scepticism, arată Gh. Şişeştean, îi caracterizează şi pe numeroşi cercetători români: „Primatul statului asupra individului accentuează superioritatea absolută a întregului” (Radu Clit, Cadre totalitaire et fonctionnement narcissique. Effets psychiques collectifs et individuels du pouvoir de l’état communiste est éuropéen, Ed. L’Harmattan, Paris, 2001, p. 14), în raport cu persoana. Din această perspectivă, colectivismul pare a fi nota socială dominantă a regimului comunist. „Teroarea şi masificarea” ar fi distrus, în concepţia unor cercetărori vestici, „individualităţile, contestaţia şi spiritul critic, potrivit unei asemenea situări teoretice”. În ceea ce ne priveşte, noi am fi străbătut un deşert, care ne-a vămuit de orice valoare trăirile. Cum s-ar spune, am fi trăit degeaba.

Comunismul ar fi însemnat, aşadar, „o «istorie îngheţată», un spaţiu în care istoria şi a încetinit ritmurile, blocându-se într-o atemporalitate stereotipă, generatoare de fiinţe gregare, supuse unui regim implacabil, care le-a distrus creativitatea, contestaţia şi dorinţa de libertate. Ce a rămas după prăbuşirea comunismului, ce merită demnitatea ontologică a istoriei?”, se întreabă Gheorghe Şişeştean (ibidem), pentru a lămuri, tensionat, într-o notă de subsol inspirată, un fapt care şi mie mi se pare evident, fiindcă l-am trăit şi l-am meditat cu propria fiinţă: „Deşi sintagma «demnitatea ontologică a istoriei» poate părea o construcţie lingvistică preţioasă, aşa cum, de altfel, am fost criticat de unii istorici empirişti, printr-o asemenea sintagmă am vrut să sugerez faptul că, potrivit unor orientări reducţioniste, comunismul a reprezentat o ruptură a istoriei, un hiatus, din care nimic nu este de reţinut. Evident, ca abordare sociologică, sunt împotriva unei asemenea perspective; comunismul este un moment din istoria românească, pe care trebuie să ni-l asumăm şi să-i surprindem logicile sale interne, dincolo de orice judecăţi de valoare” (ibid).

Cred, laolaltă cu Gh. Şişeştean, că este o problemă de bun-simţ, de curaj şi de onestitate profesională să studiem istoria aşa cum a fost, să ne vedem vieţile ca fapte de creaţie şi de vibraţie umană într-un cadru dat. Căci vremurile acelea vor fi fost scălâmbe, dar erau vii. Mutilaţi şi noi, odată cu ele şi în ele, dar creatori, eroi în felul nostru. La urma urmei, când nu este mutilată istoria şi când a stat ea pe loc în perfecţiune?

Sociologul orădean (op. cit., p. 239) îmi face cunoscute lucruri de care nu am ştiut, prezentând o perspectivă înviorătoare, consolatoare, prin dezvăluirea unei iniţiative desfăşurate în acei ani de către SUA, cu pragmatismul şi lipsa de prejudecăţi tipice acestei puteri mondiale – altă solidarizare care îmi arată că tot ce am trăit şi simţit este veridic şi legitim. El rememorează un fapt mai puţin cunoscut: „drept consecinţă a aparentului comunism reformist, practicat de Nicolae Ceauşescu, la începutul anilor 70, prin gestul de recunoaştere a Republicii Federale a Germaniei, a statului Israel şi a condamnării tranşante a invadării Cehoslovaciei, în 1968, de către trupele Pactului de la Varşovia, Occidentul şi în special Marea Britanie şi America au încercat punţi de legătură cu un regim comunist, care practica o politică disidentă în raport cu Moscova, dar care, într-o perioadă a liberalizării unor state din blocul sovietic, dezvolta în plan intern un stalinism naţionalist, în locul liberalizării”.

Nu am avut ştire de o iniţiativă de atunci a SUA, benefică, pe termen lung: „consecinţa secundară a unei asemenea perspective geopolitice a Americii, de apropiere de România, perspectivă impregnată de realismul calculului politic, dar totuşi benefică pe termen lung pentru societatea românească, a fost aceea că America a considerat că regimul comunist din România poate fi reformat printr-o acţiune de «învăţare socială» a mecanismelor funcţionării sistemelor democratice” (ibidem).

„Pe acest fundal, Congresul S.UA. a iniţiat un program de schimburi de cercetători, specializaţi în ştiinţele sociale, în primul rând antropologi, care să analizeze realităţile din cele două ţări. Munca lor nu era numai una ştiinţifică, ci şi indirect, pedagogică. <Congresul SUA stabilise aceste legături în ideea că interacţiunea dintre americani şi ceilalţi participanţi ar contribui la subminarea sistemului comunist. Argumentul lor a fost acela că cercetătorii străini vor recunoaşte superioritatea modului de viaţă american şi că, odată întorşi acasă, vor deveni opozanţii comunismului. În acelaşi timp, propriii noştri cercetători din străinătate vor fi ei înşişi agenţi ai schimbării, glorificând modul nostru de viaţă> ((John W. Cole, Etnologia europeană: opt teze, în Cristina Papa, Giovanni Piza, Filippo M. Zerilli, Cercetarea antropologică din România. Perspective istorice şi etnografice, Ed. Clusium, 2004, p. 24, apud op. cit., p. 239).

Gh. Şişeştean dă cuvântul, în continuare, cercetătorului american John Cole, care explică realităţi fascinante: „Intenţia educativă în tainele democraţiei a Congresului SUA a fost însă deturnată de statul român, care a trimis în SUA cercetători din domeniul ingineriei şi ştiinţelor exacte: <interesul principal cădea pe ştiinţă şi tehnologie, finalitatea fiind obţinerea de informaţii şi practici mai puţin întâlnite în Est. Pe scurt, erau interesaţi de transferuri tehnologice. Aşadar, în timp ce în SUA participanţii erau axaţi pe ştiinţe umaniste, candidaţii români erau specializaţi pe ştiinţe exacte şi inginerie> (John W. Cole, op. cit., p. 25, apud op. cit., p 239).

Iniţiativa americană din acei ani reverberează până astăzi, deoarece sociologiii americani au arătat perseverenţă, continuitate şi capacitate hermeneutică superioară în demersul lor, care a constat în studiul societăţii româneşti: Gh. Şişeştean arată (ibidem) cum luase, astfel, naştere, în 1977, Romanian Research Group, cuprinzând antropologi ca Sam Beck, John M. Cole, David A. Kideckel, Marilyn Mc Arthur, Steven Randall şi Steve Sampson şi precizează că „lui David Kideckel îi vom datora o remarcabilă cercetare a cotidianului românesc rural din perioada comunistă, intitulată, în versiunea americană, The Solitude of Collectivism. Villagers to the Revolution and Beyond, Cornell University Press, 1993”, iar în cea românească: Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi în primii ani după Revoluţie, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.”

Cercetătorul român distinge (p. 240) viziunea lui D. Kideckel faţă de perspectivele prezentate anterior, despre regimul comunist, ca una a situării teoretice în relativismul cultural. Cercetătorul american afirmă că numai abordările localist-contextualiste pot lămuri mecanismele interne ale unei societăţi, în cazul de faţă, înţelegerea realităţii româneşti „în propriii săi termeni”: „cu alte cuvinte, descifrarea logicii acţiunii sociale, a mecanismelor de funcţionare ale unei societăţi, a raportului individ-stat, individ-comunitate, rolul şi caracteristicile reţelelor sociale în construcţia de status” (D. Kideckel, op. cit., p. 19, apud ibidem).

Gh. Şişeştean relevă (art cit., p. 240) amplitudinea şi importanţa concluzilor trase de David A. Kideckel în cercetarea sa: „Printr-o asemenea situare metodologică, în analiza întreprinsă pe societatea românească în perioada comunistă, luând ca bază de cercetare Ţara Făgăraşului, D. Kideckel a dezvăluit complicatele raporturi dintre individ şi statul socialist, răspunsurile sociale la presiunile economice şi politice ale regimului comunist, adaptabilitatea şi nemulţumirea populaţiei faţă de sistemul social, elemente care se constituie, finalmente, în ceea ce am putea numi strategia individuală şi socială a supravieţuirii în comunism”.

Cercetătorul american remarcă stranietatea şi complexitatea procesului social declanşat de regimul comunism, departe de ţintele şablonarde stabilite iniţial: „Cazul Ţării Oltului însă, ca şi cei patruzeci de ani ciudaţi de socialism în estul şi centrul Europei, sugerează că relaţia dintre stat şi popor nu este atât de simplu dihotomizantă. Toate aceste cazuri indică, de fapt, un paradox: acela că practica vieţii cotidiene şi reproducerea instituţiilor sociale în comunităţile socialiste au facilitat dominaţia statului, la fel cum au creat şi condiţiile şi conştiinţa care i-au grăbit propriul deces” (D. Kideckel, op. cit., p. 16, apud ibidem). Astfel, conchide Gh. Şişeştean, „perioada comunistă nu mai este un hiatus al istoriei, ea este producătoare de istorie specifică, cu propria logică a acţiunii sociale şi generează fenomene particulare, în încercarea indivizilor şi a comunităţilor de a se adapta şi a reproduce funcţionarea organismului social. Unele fenomene sociale generate în cadrul sistemului socialist îşi vor prelungi funcţionalitatea şi în perioada post-comunistă” (ibidem).

Se poate conchide, împreună cu sociologul orădean, că „Astfel, deşi, ideologic, comunismul profesează o doctrină comunitaristă, în practică, pe fundalul marilor procese de mobilitate socială, de transformare a structurilor economiei rurale, prin deposedarea efectivă a ţăranilor de propriul lor pământ, paralel cu industrializarea socialistă, individul va adopta noi strategii cotidiene ale supravieţuirii: individualismul va lua loc colectivismului, se vor produce marile rupturi între tradiţia rurală de tip ţărănesc şi noua ruralitate postţărănească, în curs de constituire, după colectivizare, penuriei de alimente şi alte bunuri îi vor fi construite răspunsuri sociale bazate pe strategii-evantai, centrate pe gospodăria lărgită, cu construcţii de status cât mai diversificate ale membrilor gospodăriei, pe vârstă, sex şi nivel educaţional, pentru a multiplica şansele de acces la un număr cât mai mare de bunuri şi vor fi construite noi reţele sociale, în paralel şi chiar în opoziţie cu ideologiile egalitariste promovate de regimul comunist” (ibidem).

Aceste perspective antropologice, construite de D. Kideckel şi redate cu strălucire în articolul lui Gh. Şişeştean, sunt de o mare utilitate nu numai în analiza caracteristicilor vieţii cotidiene din ruralul perioadei comuniste, ci şi într-o cugetare neanchilozată asupra a ceea ce am trăit atunci, oriunde în România.

Iată că nu am traversat un neant al istoriei, ci am trecut printr-un pasaj cu fizionomie proprie, repetabilă, pe care nu trebuie sa ne sfiim să-l cercetăm aşa cum a fost.

De ce am făcut aceste complicat ocol, în cel mai pur stil şerpesc? Pentru a arăta/demonstra (şi) în mod ştiinţific faptul că am dreptul (nimeni nu mi-l poate fura) de a-mi privi propria viaţă ca pe o revelaţie sau, altfel spus, că pot avea revelaţia de a-mi privi propria viaţă ca pe un tezaur unic de experienţe, un dar intim; că pot savura unicitatea vieţii mele, a momentelor ce mi-au fost destinate în mod expres, iar aceste proces gnoseologic semnifică o privire optimistă asupra existenţei şi a creaţiei, modelând o umanitate complexă, nuanţată, căreia i-ar sta cel mai bine să fie surprinsă într-o proză de ficţiune.

Este, această demonstraţie via SUA, cuprinsă într-o lucrare academică, o pledoarie pentru privirea directă, lipsită de patimă a existenţei noastre, un îndemn de a ne smulge clişeelor şi urii resentimentare, pentru a vedea unicul, viul, efemerul din care sunt constituite clipele trăite, a extrage din fapte esenţa, semnificaţia existenţei trăite ca viaţă cu potenţial estetic şi sapienţial, iar nu ca ideologie. Viaţa are sens prin ea însăşi şi se împlineşte ca trăire pură, iar conotaţiile vătuit-jubilatorii – de a nu scăpa nici măcar o răsuflare fără a simţi bucurie! – sunt surprinse la perfecţie în versetele înţelepte ale Eccleziastului, mai actual ca niciodată.

Powered by WordPress | Designed by: Online Games | Thanks to DJ, Games and Addicting Games