Crezul meu în ceea ce priveşte poezia şi critica literară ca vocaţii fundamentale este ilustrat de eseurile următoare, două la număr, unul despre geneza motivului fiinţelor mici în poezia mea, celălalt despre rolul jucat de critica literară în viaţa mea, cu un accent, de asemenea, pe momentul genetic al compunerii prinelor texte critice. Pe bună dreptate, s-ar putea pune întrebarea de ce sunt ele plasate aici, iar nu la o rubrică de texte literare. Voi răspunde că literatura a fost la mine o problemă ontologică, nu una intelectuală, în pofida etichetei, inexacte, pusă de mulţi, cum că aş fi numai un creator bogat în resurse culturale, livresc deci, aserţiune cu care nu am fost niciodată de acord.
Simona-Grazia Dima
1. CUM S-A IVIT MOTIVUL FIINŢELOR MICI ÎN POEZIA MEA
De mai multă vreme simt intens nevoia lăuntrică de a vorbi despre nucleul „tare” al poeziei mele, dezvoltat de la bun început dintr-o anumită viziune, căreia, socotind-o actuală şi revelatorie pentru tot ce am scris, i-am rămas fidelă. De fapt, nici nu aş fi putut face altfel, de vreme ce poezia izvorâse din nucleul intim al fiinţei mele, în perioada anilor ’80, când trăiam acut impostura culturală a epocii. Venind dintr-o familie ce numără, în ascendenţa mea maternă, un lanţ de asceţi şi preoţi, reperaţi de vreo 200 de ani încoace, nu sărăcia şi privaţiunile au constituit pentru mine cea mai grea povară sufletească, în perioada dictaturii, deşi nu mi-a fost mai uşor decât altora să le îndur, ba chiar sănătatea mea s-a resimţit şi se mai resimte încă în urma lor (am stat, ani de zile, în frig, praf şi curent la Biblioteca judeţeană Timiş, fără absolut nicio uşurare, protecţie sau compensare). Deja ca elevă şi studentă, hărăzită cu o sensibilitate foarte ascuţită, vibram dureros la aleatoriul social în materie de valoare, moralitate şi cultură, care mi se părea evident. Vedeam energiile risipite, ceea ce nu se făcea pentru cultura română enclavizată şi izolată, nu doar în afară, dar în primul rând în interior, lipsa de interes pentru personalitatea adevărată a fiecăruia, pastişa şi simulacrul cu care eram (şi mai suntem! Şi când NU am fost!?) înlocuiţi, în vederea unui primat al dogmelor (exclusiv sociale) şi al promovării unora ce trebuiau „să iasă în cărţi”.
A trebuit să vină epoca postrevoluţionară, ca să înţeleg pe deplin că mare parte din tot ceea ce se întâmplase era şi din cauza oamenilor pur şi simplu, dincolo de particularul sistemelor politice, fiindcă, la o analiză rece, trebuie să recunoaştem că nimeni nu ne-a împiedicat vreodată, nicio dictatură, niciun sistem, să fim buni, drepţi sau generoşi, dacă am fi vrut, onorând cu omenia noastră nişte împrejurări date. Nu cuvinte mari deci, ci un răspuns adecvat la o situaţie anume. De aceea, conceperea oamenilor ca entităţi exclusiv sociale mi s-a părut neproductivă. Esenţa politicului şi cea a gândirii sociale mi se revelau ca fiind nu neapărat nocive în sine, ci, pur şi simplu, reducţioniste, limitate, desenând individul prin noţiunile de succes ori eşec, ca element pe o scală ce-l definea din exterior. Creditarea excesivă a acesor noţiuni ne-ar îndemna să admitem că omul e doar un câine crescut cu reflexul lui Pavlov drept slogan în viaţă, venind rapid la masă, fără cunoaşterea altor coordonate legitime. Să dăm vina doar pe lipsa de educaţie, pe ateismul inculcat cu perseverenţă? Omul nu poate fi totuşi dresat în totalitate. În plus, mai există părinţii, tradiţia, care au salvat multe valori. Dezvoltarea omului nu e una care s-ar petrece pe coordonate oficiale, ci reprezintă o evoluţie interioară greu de descris ori de anticipat, una foarte personală. Aşa că nu am încetat să caut în interior virtualităţi salvatoare.
În acea epocă neagră a minciunii sociale (care, precizez, a putut semnifica şi un timp senin al creativităţii ca dimensiune personală inatacabilă, chiar dacă nu şi socialmente vizibilă sau remunerabilă) nu exista o educaţie religioasă ori spirituală pe faţă. O viziune de acest tip se putea câştiga în taină sau, oricum, în discreţie. Mama mea, ştiindu-mă un spirit rebel, imposibil de convins altfel decât prin adeziune proprie, şi având o încredere absolută, temerară chiar, în discernământul meu, nu a vrut să mă influenţeze în vreun fel, nu dorea să devin o persoană bigotă, adică una care să crediteze aprioric anumite stări de fapt. Ea era, a fost, este şi va fi un exemplu covârşitor de fiinţă nobilă, dincolo de cele lumeşti, de o măreţie greu de exprimat în cuvinte. Un model viu, aşezat în eternitate înaintea ochilor mei, prin voia providenţei, a cărei definitorie influenţă asupra vieţilor noastre eşuăm s-o cuantificăm la semnificaţiile ei reale.
Aşadar, nu am fost influenţată în mod teoretic, doctrinar ori faptic, de ascendenţa familiei mele, hotărât direcţionată însă, în chip natural, prin această benefică moştenire probabil, spre o viziune spirituală asupra existenţei. Cu bunica mea, o făptură minunată în atâtea privinţe, dar cu un mental rigid, aveam prea puţine în comun. Obişnuiam să ne înfruntăm pe viaţă şi pe moarte în dispute teologice. Ea vorbea mereu de un Dumnezeu al pedepsei, neîndurător. Eu tindeam spre unul al iubirii, despre care nu auzeam nimic de la ea. Rezultatul a fost că m-a făcut să urăsc religia, aproape unicul ei subiect de discuţie. În interstiţiile poemelor pe care le citeam, într-o viaţă paralelă, unde ea nu pătrundea, din principiu, dispreţuind literatura (deşi citea curent franţuzeşte şi avea lecturi interesante din alte domenii, cum ar fi medicina, fie alopată, fie alternativă), în Corespondenţele lui Baudelaire, de pildă, auzeam totuşi, şoptit, o blândeţe de dincolo de lume, o delicateţe supranaturală, o altă voce decât cea a tartorului absolutist din imediata mea apropiere (nu prea aproape, din fericire: ne despărţeau câteva staţii de tramvai). Viaţa m-a împăcat cu multe asperităţi. Mă gândesc mereu, în ultima vreme, cu blândeţe la bunica, un personaj condiţionat, şi el, ca atâtea altele, de viaţa pe care a dus-o, grea, copleşitoare; asupra căreia a triumfat totuşi, prin bogăţia credinţei sale, prin exemplul său măreţ (dincolo de laturile strict umane ale problemei), dat atâtor membri ai familiei noastre.
Totuşi, fiindcă nu aveam o instrucţie clară în domeniul spiritual, sufeream, puneam la inimă tot ce vedeam rău şi urât în jur. Observam că sunt promovaţi cei cu gura mare, impertinenţi, răzbătători, nesinceri, cei care nu caută armonia şi sunt gata să facă orice pentru un avantaj social, care uită ce au zis, pentru care vorbele nu sunt altceva decât un mijloc de manipulare. Şi nu m-am înşelat (dar asta continuă, la cote mult mai înalte, cu o infinit sporită virulenţă, căci şi miza e mai mare, şi viteza vieţii e alta!, astăzi). Presimţeam, cum am spus, că viaţa are şi alte aspecte decât cele sociale şi mi-am confirmat mereu această intuiţie. Poezia era o pildă a altei reuşite, una intuitivă, de cunoaştere a unor adevăruri esenţiale prin blândeţe, fără traume ori presiuni dinafară; printr-o investigaţie (aproape de revelaţie) dinăuntru, asemeni celei platonice. Era o înţelegere a vieţii, nu o făcătură intelectuală, o certitudine la nivel de principiu, a acelei jubilaţii fundamentale, a acelei bucurii transcendentale, care, orice s-ar zice, constituie pentru mine esenţa existenţei, deoarece îmi era evident că viaţa şi arta fac un tot. La fel, toate „câmpurile” vieţii le percepeam împreună, îi vedeam pe toţi oamenii ca fiind, neprogramatic, intercondiţionaţi. Lumea mi se părea misterioasă în cel mai înalt grad. La fel văd şi astăzi. Şi, lucru important, fiecare existenţă o consideram demnă de a fi justificată. Observam că sunt negate atâtea (până la malformare, spre a se potrivi unor cerinţe sociale), dar eu voiam să le justific, să le înţeleg pe toate.
Începusem prin a scrie poeme care, inconştient, reprezentau o meditaţie filosofică, existenţială, spirituală. Greşit mi s-a pus atunci (şi unii cred asta şi în prezent) eticheta de poet intelectualist, bazat pe „resurse culturale”. Cultura, desigur, era (şi este) pentru mine o problemă majoră, însuşi sângele vieţii, nu o abstractă străduinţă. Citeam (lectură favorită şi astăzi) biografii de artişti. Ei plăteau independenţa sau îndrăzneala lor creatoare cu exilul, marginalizarea ori chiar moartea. Alteori, în cazuri de nefericită defazare, cu momentana eclipsă. Niciodată cultura nu a fost pentru mine o îndeletnicire sau o entitate anostă, futilă, de tacla sofisticată, în comoditatea unui salon sau a unei situaţii. Era, în schimb, o chintesenţă a vieţii, un testament uman, inestimabil, lăsat urmaşilor. O pildă măcar de contemplat, dacă nu de urmat.
Dar nu aflam realitatea (mă refer la aceea tare) la nivelul anecdoticului, ci în cosmosul principiilor, alocat, în opinia mea, poeziei, spre deosebire de domeniul prozei. De aici, poate, impresia de intelectualism, de abstracţie. Nu cred că în cantitatea de concret aluvionar putem afla indiciul suprem al realităţii, ci în elementul de forţă a conştiinţei, în impactul a ceea ce este nepieritor. În acest sens, poezia poate fi un îndemn şi o justificare vie (o actualizare chiar, aşa cum, prin sunet, revine o melodie imemorială) a unei existenţe spirituale, instaurând, prin somnia ei sfântă, o altă dimensiune, beatifică, în care nu mai este nimic de depreciat, de alungat, de înfierat. Acolo chiar şi critica, şi verbul acid, capătă ceva aurifer, un nimb luminos, datorat apropierii de o Sursă generoasă. Hieratismul icoanei nu înseamnă uscăciune.
Această introducere are doar rolul de a creiona atmosfera în care am început să scriu – poeme, cărora li s-au remarcat muzicalitatea, prospeţimea imagistică, dar care au fost catalogate, uneori, şi numai de către unii, cu o anume constanţă totuşi, drept cerebrale. Eram o pasionată membră a unor cenacluri serioase din urbea timişoreană (am devenit curând preşedinta unuia – cu forţa, doar fiindcă am fost dorită în această postură de comilitonii mei masculini, mai vârstnici decât mine, viitori poeţi şi scriitori redutabili, deoarece nu credeam în funcţii, mă feream de ele ca de foc). Prezentam lecturi din poezia mea de două, trei ori pe an, veneam să asist şi la lecturile altora, cărora le făceam referate critice, foarte apreciate.
Mă plimbam la un moment dat, cu prilejul unei manifestări studenţeşti naţionale, la Suceava, prin pustia Cetate de Scaun, foarte supărată pe situaţia ca un fund de sac în care simţeam că este afundată ţara (în care nu vedeam nici ce rol urma să joc eu). Festivalul sau colocviul acela mi se părea politrucizat, previzibil, tendenţios. Aşa şi era. Greşeala noastră, a românilor, este că nu am avut, decât în foarte mică măsură, apetenţa pentru miraculos, nu am aşteptat decât previzibilul, ne-am mulţumit cu el. De fapt, chiar asta mă făcea să disper cel mai mult.
Pe acest fundal, percepţia poeziei (cum spuneam, toate domeniile îmi apăreau ca fiind întreţesute, un necaz într-un sector năştea pe dată un altul, altundeva, într-un plan simetric) îmi apărea ca fiind incandescentă, vie, consolatoare, aproape matrernă. Cu privirea aţintită într-unul din hăurile cetăţii (arheologia a fost dintotdeauna o pasiune), m-a cuprins un vertij şi m-a invadat o suferinţă extraordinar de intensă, de parcă aş fi văzut moartea cu ochii, fundătura absolută. Apoi, deodată, am trăit o resurecţie deplină, urmată de vederea mentală, intimă, perfect de clară, a unui fluviu de lumină – liniştit, beatific, prietenos, veşnic. În acel fluviu de miere groasă, argintie, luminiscentă, se aflau concentrate lumea, înţelepciunea, sensurile universului, dar şi toată poezia lumii, inclusiv a mea. Am avut în acel moment certitudinea că, dedesubtul realului copleşitor, sălăşluieşte, din vecie, un strat de linişte eternă, de relaxare şi prietenie, de umor şi voioşie perfect naturale, apropiate, milostive. Nu existau decât iubirea, compasiunea, atotînţelegerea.
Din acel moment mi-am găsit inspiraţia poetică plenitudinară, plăsmuind mitologia fiinţelor mici, pe care simt nevoia să le definesc în continuare, spre a le feri de vulgarizarea căreia îi pot cădea (i-au şi căzut uneori) pradă. Căci fiinţele mici nu sunt nişte existenţe minore, de confundat cu nişte făpturi precum florile, micile animale etc. (deşi în poezia mea am făcut risipă şi de asemenea ipostaze), ci figurează stratul etern creator, temelia inerentă manifestării, existenţei generice, iar în acest punct ele se întâlnesc cu mesajul christic ori cu acela upanişadic (după cum se vede, am ajuns atunci, instantaneu, şi la concluzia unei convergenţe a religiilor, a unui nivel metafizic al lor, ceea ce poate îngădui – şi prilejui, ca pe un ales festin– unitatea în diversitate). Dacă ele sunt mici, aceasta se întâmplă pentru că sunt modeste, sunt existenţa ascunsă din sânul manifestării, cea care o determină pe cealaltă, cea vizibilă. Ele pot fi asemănate, în plan exterior, manifestat, cu acei oameni smeriţi, lăudaţi de Iisus în Predica de pe munte, dar sunt şi de temut, căci creează lumea şi, după ce ea se uzează, o distrug. Adică îi distrug doar forma, de vreme ce existenţa dinăuntru rămâne, oricum, eternă. Resuscitată ca o celebrare a existenţei neostoite. Par multiple, dar sunt o existenţă-monolit, un bloc ontologic, neputând fi gândite separat. Chiar dacă se pot desface în existenţe separate. O zodie a oximoronului, a paradoxului li se potriveşte în chip de eventuală descriere, realizabilă doar prin poezie, ceea ce am încercat să fac. Aşadar, poezia a jucat pentru mine, un rol nu numai estetic, ci şi unul ontologic, de înţelegere a vieţii şi de trăire a ei pe coordonatele cele mai înalte, cele spirituale. Am echivalat deşertul dintr-o ideală mistică a deşertului cu deşertul epocii în care trăiam şi analogia a funcţionat de minune. Mai funcţionează încă şi va mai funcţiona.
Poemele care au izvorât în cascade, literalmente, după acel moment, au fost incluse într-un volum care a văzut foarte greu lumina tiparului, din pricinile ideologice ale epocii. Fiinţele mici au fost considerate, pe drept şi pe nedrept, subversive. Pe drept, pentru că păreau o subminare a ordinii de stat, un soi de marţieni ameninţători, ceea ce şi erau, dizolvând conceptualizarea aridă despre care am vorbit deja. Pe nedrept, deoarece, ele sunt eterne, ţin de orice timp, de orice loc, iar invulnerabile fiind, nu pot fi atacate (şi nici nu sunt malefice, fiind, în schimb, beatifice). Era, aşadar, o naivitate să le negi. Dar cenzorii nu ştiau asta. Sistemul funcţiona în cadrele sale absurde. Ca atare, am publicat volumul după ce a fost scos de cinci ori din planul editorial (producţia editorială era planificată, în acei ani), dar incomplet, căci ar fi fost prea mare şi nu toate poemele „mergeau”. Următorul a cuprins alte poeme din ansamblul iniţial, cu alte mari greutăţi similare, iar primul meu volum de după 1990, Scara lui Iacob, 1995, a continuat cartea originară, risipită, iar celelalte volume publicate de atunci, au continuat acest motiv. Astfel, elemente ale ei se află, deopotrivă, în toate culegerile de poeme publicate de mine până astăzi. Am alcătuit, aşadar, în minte deocamdată, un ipotetic volum integral, gândit ca o unitate, în datele sale esenţiale, aşa cum l-aş fi dorit atunci şi sub titlul pe care mi l-aş fi dorit, deşi mult îmbogăţit de o reflecţie aprofundată faţă de cea de atunci (timpul îşi pune amprenta) şi de o creaţie ulterioară (acest filon al inspiraţiei continuă.
Adaug un fapt important: poezia mea nu şi-a propus niciodată să ilustreze nimic, ea nu este descriptivă. Preocupările mele spirituale sistematice sunt, toate, posterioare momentului „iniţiatic” sau iluminatoriu trăit pe viu la Suceava şi reprezintă o altă dimensiune a personalităţii mele, unită desigur cu poezia, dar distinctă de ea. Abia a posteriori am descoperit o experienţă similară, redată în cărţi de religie ori spiritualitate. Citindu-le, vedeam că sunt lucruri pe care le cunosc, le trăisem. Ascuţindu-mi urechea, în acei ani ’80, sorbeam de peste tot haloul sacrului: din Eliade, descoperit la vârsta studenţiei, din misticii pe care-i achiziţionam la Mitropolie, din cărţile de simboluri. O experienţă multiformă, aşadar, posibil eclectică, dacă nu ar fi fost, pe dedesubt, profund unitară şi hrănitoare, în sensul propriu al cuvântului, o matcă ideală pentru încrederea mea în poezie, conţinând un belşug care m-a ajutat să supravieţuiesc şi să-mi aflu bucuria în primul rând în propriul interior, spre a o proiecta apoi şi înspre ceilalţi. Să pot scrie poezie, una mântuită de bănuiala eclectismului ori a intelectualismului, prin însăşi revelaţia unitară de la început.
Am insistat asupra clipei epifanice de la Suceava, deoarece nu am vorbit de ea până acum decât episodic şi fragmentar şi totuşi merită s-o fac –în ea aflându-şi obârşia, cum spuneam, întreaga mea poezie, care unifică prezentul şi trecutul artei mele, ca un nucleu eteric, ori o condensare a timpului, aşa cum o sămânţă închide în sine copacul. El, momentul, rezolvă, în ceea ce mă priveşte, şi problema României, care trebuie să fie, în ciuda a tot şi a toate, iubită, aşa cum este, fiindcă îşi are originea, şi ea, tot în noi înşine. Cred că prin statornicia şi sinceritatea viziunii mele am răscumpărat ateismul adolescenţei şi confruntările ideatice cu bunica, ba, mai mult, am reluat firul continuităţii cu strămoşii (şi cred că preocupările lor sunt cea mai aleasă moştenire pe care am primit-o, o binecuvântare revărsată asupra mea, o aripă protectoare, ce îmi ferea de ploaie drumul spre un punct central) şi am astfel satisfacţia de a nu-i fi făcut de râs prin căutările mele. Strădania lor seculară a rodit poate în mine, făcându-mă să înţeleg, cu timpul, ce greutate definitorie, ce nobleţe incomensurabilă au cuvintele biblice, care spun clar, în porunca întâi, că datoria fundamentală a oricui este aceea de a-l cinsti pe Dumnezeu mai presus de toate, fără a-i atribui o formă. Sunt cuvinte a căror valoare nu are egal, care cuprind, în simplitatea lor, un adevăr uriaş, un veritabil mister, un program mistic şi existenţial măreţ, sugerând asumarea divinului ca o dimensiue lăuntrică, prin efort propriu, sever, fără compromisuri, printr-o atenţie nezdruncinată, neabătută de nimic. A bea nu lapte, ci cel mai tare vin din câte există.
Preocupările mele nu mi se par deloc insolite în contextul poeziei contemporane româneşti şi mi-aş dori să fie cunoscute mai pe larg, ca o împărtăşire a unui şir de experienţe care pot aduce bucurie şi altora. Desigur, ele trimit la un fel alternativ de a scrie poezie acum, în acest moment, când percepţia este centrată preponderent pe o receptare „pozitivistă” a vieţii, în sensul unei priviri direcţionate spre exterior. Căutarea obstinată a interiorităţii, prezentă în poezia mea, nu mi se pare un demers inutil sau minor, în măsura în care exprimă o aspiraţie sinceră, devotată. Mai cred că într-o societate normală nici nu ar trebui căutate şi aduse multe justificări. Trăim, desigur, o invazie egotică a mentalului obsedat de materie, iar el ne ascunde centrul, dar sensurile prime nu au pierit, putem avea şi acum acces la esenţe, neschimbate. Frumuseţea vieţii constă în a lupta pentru idealurile noastre. Iar poezia nu este niciodată o dogmă, ci doar o scânteie din frumuseţea care ne însoţeşte, intactă, dintotdeauna.
Crezul meu în ceea ce priveşte critica literară ca preocupare constantă este ilustrat de eseul următor:
Simona-Grazia DIMA
LITERATURA – O INIŢIERE?
Scorpionul este o insectă dezagreabilă şi temută, simbol al unei zodii enigmatice, reputată prin cruzime: scorpionul astrologic e făptura pasională predestinată asasinatului – Pluto, care-l guvernează şi-i transmite pulsiunile întunecate, corp ceresc degradat, de altfel, de curând, din rândul planetelor, este înfăţişat ca un gardian, un Cerber. Prin telescop, constelaţia Scorpionului se vede doar ca o pată neagră, înconjurată de stele strălucitoare. Norii de praf cosmic acoperă astrele aflate acolo şi nu permit ochiului să pătrundă mai departe, unde Scorpionul păzeşte centrul galaxiei, inima Căii Lactee. Acest punct nu este cel mai atrăgător din univers. În el se înregistrează cel mai ridicat nivel al radiaţiilor, iar la mijloc se află una dintre cele mai mari „găuri negre”, ce nu permite nici măcar luminii să-i părăsească suprafaţa. Totuşi, în chip surprinzător, scorpionul este şi simbolul criticului literar, în toată plenitudinea autorităţii sale. Poate pentru că această biată fiinţă dezgustătoare şi enervantă, insaţiabilă şi întruna pusă pe atac, are şi, dincolo de clocotul marţian al manifestărilor ei, o candoare şi un sentimentalism foarte aproape de iubire: căci, oare, nu iubire ar trebui să se cheme disponibilitatea nicicând ofilită spre altul, oferită, e drept, sub formă plasmatică post-digestivă ?
Conştiincios în crimă (din rândul scorpionilor sau al celor cu un scorpion puternic în astrogramă, se pare, se „recrutează” majoritatea criminalilor), tocător entuziast, neobosit, al trupului literar şi, în cele din urmă, lacom îngurgitator al lui, scorpionul-critic se înnobilează prin redutabilul său efort de segmentare, căci, finalmente, el reuşeşte să ofere, din nou, un întreg emanând discret un nimb astral (auriu sau nu). Rapacitatea şi agresivitatea lui cad, la sfârşit, asemenea unei izbutite măşti, funcţională pe timpul unui joc. Otrava scorpionului, se vede, n-a durut prea tare şi n-a ucis. Actor de excepţie, scorpionul-critic se trage de la stânga noastră (dreapta lui) şi dispare în culise, spre a lăsa, să ne orbească prin strălucire, opera, trup încă o dată născut, entitate atent şi subtil distilată de malaxorul răutăcios şi otrăvitor care a fost el.
Pe scenă va rămâne, aşadar, redigerată, opera, învăluită în licărul exigent şi scăzut al iubirii sale. Ori însăşi iubirea sa, cu trup de operă. El însuşi-altul. În acest proces de mărunţire-digestie, scorpionul-critic a dizolvat orice idee de alteritate. Să nu ne supărăm, deci, pe acerba lui îndeletnicire de măcelar – brutală, distrugătoare. În toate operaţiunile de hăcuire el s-a dăruit, s-a cheltuit, şi-a introdus viaţa. Identic, în esenţă, cu sine, dar numai în structura tenebrelor sale, la capătul efortului său el nu mai este cel ce a fost, ci un altul, născut din toată materia înglobată, prin lectură şi meditaţie, în sine. Transmutată, după crima sa meditativă – analiza sa.
Nu mă pot închipui altfel decât citind, dintotdeauna, scrierile altora, în paralel cu faptul de a scrie eu însămi (îndeosebi poezie). E adevărat că nu îmi revine mie în totalitate meritul de a mă fi hotărât să scriu despre o parte din ceea ce am citit, meritul este şi al unor prieteni, redactori sau şefi de reviste, ori autorilor – care mi-au pus (ori nu) cărţi în braţe şi m-au rugat (sau nu) să scriu. Am fost un scorpion blând, bunăvoinţa mea confraternă a fost înţeleasă. Nu-i poţi face cuiva o mai mare onoare decât aceea de a-i spune, despre opera sa, ceea ce, cu adevărat, gândeşti. Punct de vedere nu foarte agreat sau împărtăşit. Adevărata prietenie presupune o bonomă severitate – pentru a uşura renaşterea noastră zilnică, efortul din fiecare dimineaţă de a deveni un om cu totul altfel, reînnoit sau revelat, de a lua viaţa de la capăt (crez al scorpionului metafizic). Cei ce nu-ţi pătrund intenţiile critice nu înţeleg nici sacrificiul scorpionului, modul în care îşi mărunţeşte cu bună ştiinţă viaţa, pentru a dărui din ea altora, priviţi ca variante ale sale, alter ego-uri. Tragic proces şi singuratic din cale-afară, cum spune un vechi proverb, tare înţelept: „duhul omului e ca o funie: de ce o întinzi, de ce slăbeşte”.
Delicat lucru, aşadar, să scrii despre alţii, atunci când eşti tu însuţi poet. Mai mult, văzându-ţi prodigalitatea, unii se vor grăbi să te nege: fie ca poet, fie ca instanţă critică, rigid conştienţi, la modul difuz, că e vorba de două existenţe net diferite, clar diferenţiate. De aceea, ei refuză să creadă că acestea pot fi cuprinse într-o singură persoană. Atari inşi vor să-şi constrângă semenii să trăiască o singură viaţă, să-i condamne la univocitate, la singurătate. A fi poet şi a scrie, totodată, critică e pentru mine şansa de a trăi un număr virtual infinit de vieţi, de a încerca, în fiecare moment, să devin altcineva, afundându-mă în apele plutonice ale gândului prim, neîmpărtăşit, izvorul secret al oricărei emisii artistice. Scriind critică, m-am simţit un om total liber, neîngrădit, cu orizonturi vaste înainte. N-am experimentat niciodată o mai intensă senzaţie de dezmărginire, de salt spiritual, de zbor. Iar în acele momente (ale închegării viziunii critice), simţeam perfect şi clivajul lăuntric, linia energică de demarcaţie între poetul din mine şi critic. Nicicând n-a fost poetul acela care judeca sau, oricum, nu o făcea în calitate de poet, ci, eventual, de ochi redeschis după ce a văzut şi a trăit poezia, exprimându-se, în consecinţă, post factum.
S-a alcătuit, astfel, un jurnal de lectură foarte parţial, adică aerat, în sensul neputinţei de a cuprinde întreg peisajul creaţiei contemporane. Este jurnalul unui comentator de literatură şi atât. Răsfoind, deunăzi, cele scrise încă din studenţie, am avut surpriza să constat că, în esenţă, nu am evoluat deloc. De atunci şi până acum, am făcut, prin comentariile mele critice, o tăcută demonstraţie de credinţă. În ce ? Şi ce anume am căutat şi caut mereu ? Nimic altceva decât retrăirea certitudinii că există un scop spiritual al literaturii, în simbioză cu acela scriptic, estetic, ludic etc. Că nu am scrie (sacrificând atâtea), dacă literatura nu ar servi (răsplată, totodată) unui scop ontologic, dacă nu ar umple o sete, foarte concretă, după ceva foarte intim, foarte lăuntric şi tainic. Din această perspectivă, neformulată teoretic şi nici măcar conştientizată, am început să scriu „critică”. Nu mică mi-a fost mirarea să constat şi, implicit, să-mi reamintesc în ce atmosferă liberală m-am format – primele cronici şi recenzii le-am publicat în anii ’80, în revistele „Orizont” şi „Forum studenţesc” din Timişoara, pe când eram membră, apoi preşedintă, a cenaclului „Pavel Dan” al Centrului Universitar. Şi, dacă am adunat şi acele pagini la sfârşitul acestui volum, stilizate şi adăugite, cu sprijinul notelor de lectură de-atunci, mai cuprinzătoare decât textul tipărit, am făcut-o şi ca o recunoaştere a libertăţii mele de gândire de-atunci. Cartea mea este deci şi dovada afecţiunii intense (numai aparent abstracte), pe care o nutresc faţă de oraşul meu de baştină şi faţă de mediul formării mele. Pe atunci, scriam, cu perfectă dezinvoltură, pasaje precum acesta, în legătură cu poezia lui Matei Vişniec: „Un poet atât de sensibil la mişcările epocii, care trăieşte atât de acut orice dovadă de absurd şi zădărnicie, nu poate să nu recepteze ambiguitatea specifică unui climat de relativizare a valorilor, de reţinută, dar sfâşietoare suferinţă” (1981) sau despre un poet ce pare a se fi retras undeva în spiritualitatea pură (de vreme ce tot prezenta semne clare de lecturi ezoterice nepermise pe-atunci), Bogdan Negru: „Conştiinţa poetului tânjeşte după acel inexprimabil, unde, pătrunzând, va asculta numen-ul mişcându-se în mereu reînnoite cercuri fascinatorii. (…) Misterul suprem pare să fie de esenţă solară (astrală), de unde motivul luminii” etc. (1981).
Văzute din această perspectivă, textele cuprinse în volumul de faţă alcătuiesc împreună, de o manieră „pointilistă”, autoportretul unui lector poet şi cugetător, care se încăpăţânează să creadă că niciun autor nu se poate sustrage spiritului, chiar şi atunci când îl neagă. Nu trebuie să fii raliat vreunei confesiuni anume, ori vreunei secte, ce n-a primit harul prin apostolica succesiune, ca să recunoşti că omul, vrând-nevrând, parcurge o anume evoluţie (o disciplină ?) prin scris. Sunt, evident, de acord cu rebeliunea postmodernă faţă de avatarul lui Dumnezeu ca moşneag tiranic şi punitiv, un soi de bunic bau-bau: salut desfacerea din capcana imaginii antropomorfe a divinului, dar cred că ofensiva negatoare, pe care o trăim astăzi, este doar o fază pregătitoare a unei alte înţelegeri a sacrului, mai realistă, mai puţin ignorantă şi schematică. Deşi diferenţa poate să nu fie evidentă, pentru mine şi imaginea moşului punitiv şi despotic şi negaţia de azi îmi par egal de inconsistente.
Într-un dezacord tacit cu puerila doctrină postmodernă a prevalenţei relativului, nu mă sfiesc a recunoaşte, într-un plan tainic, nedeclarat, dar constant, străjuirea unei Tradiţii, cea a Spiritului pur, nedivizat în dualitate: martorul imparţial, mereu de faţă. Putem vorbi despre el ca despre ceva foarte simplu, cum ar fi bunătatea, simpatia, iubirea, înţelegerea, toleranţa, înţelepciunea. Sunt, toate, forme ale divinului, ascunse sub umila haină umană. Iar dacă literatura ne dă un frison, e pentru că atinge una sau câteva din coardele realităţii supreme. Iată pactul literaturii cu înaltul, cerul. Tradiţia. Ens simplu, accesibil, aflat în imediata noastră apropiere. Chiar atunci când literatura neagă sacrul, ea vorbeşte din interiorul acestuia. Ochiul care priveşte, martorul, va înregistra şi această revoltă – nimic nu se pierde din marea memorie cosmică, iar negrul, răul, vulgarul, demonicul reprezintă etapa unei evoluţii, poate un stadiu solve, analog celui alchimic, perfect încorporat Tradiţiei veghetoare. Cei ce se războiesc cu Tradiţia (după cum afirma, la un moment dat, savuros, Horia Roman Patapievici, sunt numeroşi, astăzi, aceia care, când aud de Tradiţie, vor să pună mâna pe pistol) se simt, desigur, în afara ei. Poate însă că ei nu ies din interiorul ei, nici măcar cu un deget, fiindcă nu este vorba de o tradiţie făurită de oameni, ci de una imemorială, cu desăvârşire naturală (ceea ce omul luciferic de azi nici nu mai poate concepe – el crede că s-a născut ca să modifice totul după voia sa: aşa o fi, dar el nu va putea nicicând altera în vreun fel substratul fiinţării). Suportul întregului univers e unul spiritual, la modul cât se poate de concret, iar nu fiindcă aşa ar fi decretat vreun filosof creator de sistem. Iar din această tradiţie infinită fac parte şi cărţile de literatură adevărată, ce dau, fiecare, câte o mărturie despre ea, îi nuanţează una din vinele multicolore.
Şi, pentru a nu-i întrista pe aceia gata să echivaleze acest crez cu o subordonare a literaturii faţă de o instanţă străină de ea, voi repeta că asta nu se poate întâmpla, deoarece ne referim la un filon ce nu se impune cu forţa, din afară, ci există, de la început, prin naştere, în însuşi trupul literar (a cărui inimă este), dacă acesta reuşeşte să fie un trup, adică o operă de artă adevărată. Spiritul este în operă, în măsura în care aceasta este literară şi numai cu această condiţie. Atunci când se află realmente pe solul artei, pe tărâmul ei lunar, conştiinţa umană experimentează o stare de imponderabilitate, de extaz, de gratuitate, care nu o refuză planului literar, ci, dimpotrivă, o ancorează încă mai convingător în acesta. Este semnul lui Hermes Trismegistos, care face din literat unul din mediatorii între pământ şi cer. Este vorba, în fond, de prospeţimea funciară a operei literare, de faptul că, oricât s-ar mai fi scris înainte, un artist este original în acel moment în care vede pentru prima oară, vede el însuşi ceva dezvelit, o paradigmă trăind, un colţ al unei cortine, poate, ridicat de vântul celest. Spiritul tradus şi astfel : a nu fi convertibil în cuvinte, dar a se manifesta prin ele. Este viziunea atotcuprinzătoare, suflul care le ţine împreună, întregi, ca o pavăză secretă, interioară, contra dezintegrării. Fără ea, cuvintele s-ar strânge pe făraş şi s-ar arunca la gunoi.
Acestea fiind zise, îi rog pe aceia care au avut răbdarea şi îngăduinţa să mă însoţească până aici, să nu fie polemici şi neîndurători cu intuiţiile unui poet. Scorpionul villonesc este fericit să se fi hrănit cu dulceaţa multor scrieri delicioase, parcă pentru a se pierde apoi în lume, cotropit de atâta frumuseţe, găsind pretutindeni dovezi ale ei.
