Simona-Grazia Dima abordează, cu bune rezultate, o poezie de concepţie şi viziune. De aici şi evidentul impersonalism din poezia ei, ce contrazice un anume profil al liricii feminine. Îndeosebi poeziile mai scurte, cu mişcarea lor epigramatică, bine decupată, şi imagistica lor concentrată, ilustrează acest nou stil al unei reale maturităţi poetice. Lumea este văzută ca o permanentă re-creaţie, o mişcare neîntreruptă între viaţă şi moarte, între rod şi risipire; dar viziunea poetei (de un calm tensionat) nu se întemeiază pe o atitudine idilică în faţa lumii, dimpotrivă, ea este rodul recunoaşterii naturii dialectice, paradoxale, a existenţei. Există în creaţia din urmă a Simonei-Grazia Dima o serie de elegii calme, care celebrează avantajele unei cunoaşteri tragice a realităţii. Ele au o densitate ideatică remarcabilă. Din elegiac-reflexivă, poezia Simonei-Grazia Dima devine treptat şi poezie a celebrării, a sărbătorii cunoaşterii din interior a lucrurilor. Remarcabile sunt, în acest sens, acele poezii care transcriu sentimentul intimităţii, complicităţii cu lucrurile, un fel de viziune dinăuntru, filtrată prin imaginaţia poetică. „Armata fiinţelor mici” devine o excelentă metaforă a contactului intim cu esenţa, deopotrivă materială şi spirituală, cu obiectul-cuvânt viu, pulsând, iluminat, dar modest şi paradoxal în existenţa sa măruntă. Numai de lipsă de idei nu poate fi învinuită această poezie, ori de cădere în banalitate, în versificarea unor idei la îndemână.
Marcel POP-CORNIŞ >>> lista autori
Poezia din Ecuaţie liniştită vine dintr-un fond sufletesc frământat… Să nu se înţeleagă însă că avem de-a face cu un lirism dezlănţuit şi sentimental. Sonda coboară aici mai adânc…, iar ceea ce aduce la suprafaţă trece prin filtrele unei inteligenţe poetice reale (Simona-Grazia Dima este un ins cultivat, poetic reflexiv)… Evident, indeterminarea temelor (ce să fie lucrul acesta, ce fiinţele mici ?) este considerabilă, dar iradiaţia întunecată a discursului şi erotismul scăpărător ne îngăduie să ghicim că totul este o descindere interioară – o catabază… Dimpotrivă, în spaţiul fiinţelor mici, despre care putem presupune că sunt populaţiile largilor depozite ale memoriei…, îngropate de vii la temeliile fiinţei, densitatea materiei se pulverizează, la simpla ei contemplare, în jerbe luminoase. Aici, suferinţa morală a introspecţiei scade şi, în aceeaşi măsură, creşte luciditatea transcrierii, expresia se nuanţează, dobândeşte pregnanţă, iar atmosfera e potenţată de un suflu mai lejer… Sunt semne că avem de-a face cu o poetă.
Vasile POPOVICI >>> lista autori
Spre deosebire de reflexivitatea înclinată spre abstractizare şi ermetism a poemelor lui Ion Stratan, de pildă, versurile Simonei-Grazia Dima îşi adună seninătatea „atmosferică” din substratul unei Elade a spiritului; inautenticităţii existenţiale heideggeriene, impulsului de a trăi „pericolosamente” – cum ar zice Marinetti – la umbra angoasei şi a grijii depistabile la acela, tânăra poetă opune o lirică lipsită de sfâşieri şi dileme, adoptând un calm olimpian – trăsătură care dă şi nota originalităţii acestei poezii. (…) Fiinţele mici pot sugera existenţa desprinsă din realitatea absolută, inaccesibilă cunoaşterii. În linia unei coerenţe a construcţiei volumului, fiinţa devine aici deopotrivă ceea ce se dezvăluie, dar şi ceea ce rămâne scufundat în sine, inabordabil. Rămâne ca talentul şi inteligenţa care sunt evidente să tulbure această ecuaţie… Cu acest volum, Simona-Grazia Dima încetează a mai fi o „necunoscută” în ecuaţia poeziei tinere. Evoluţia ei poate fi dintre cele mai interesante.
Traian T. COŞOVEI >>> lista autori
Fondul adânc al culegerii [volumul Ecuaţie liniştită] este reprezentat de interrelaţia complexă dintre lucru (ambianţă, realitate) – individ uman (conştiinţă) – cuvânt(nume, rostire, limbaj). Ca urmare, prefigurarea unei senine, fericite cufundări în pulsaţia mirifică a vieţii (pe de o parte) veghează (şi generează) întreaga construcţie lirică. Cu pricepere şi acuitate, Simona-Grazia Dima izbuteşte să confere rezonanţă artistică acestui proces, acestei simbioze sui-generis. Fiindcă tema – teoretică în sine – se dezvoltă (există) în imagini puternice, patetice, „înflorind” în ambiguitatea concretă a textului… De altfel, cele trei secţiuni ale volumului alcătuiesc un ansamblu unitar şi dinamic, comunică subtil şi divers între ele, discursul plasându-se într-un orizont de lumină, de efervescenţă gnoseologică şi imaginativă, de optimism şi ingenuitate…
Matură ca substanţă şi expresie, cartea Simonei-Grazia Dima ni se pare a fi unul din debuturile semnificative ale anului 1985.
Eugen DORCESCU >>> lista autori
O poezie a elanurilor vitaliste scrie Simona-Grazia Dima în Ecuaţie liniştită. Volumul are unitate tematică, fapt care îi conferă rezistenţă şi interes; versurile transcriu juisarea deplină şi aproape naivă din vecinătatea „păsării aurii a cunoaşterii”(…), cei doi termeni ai ecuaţiei lirice sunt lucrul şi fiinţa, unde elementul cunoscut este lucrul, iar „necunoscuta” – fiinţa. „Liniştea” ecuaţiei (în înţelesul de confruntare) vine din modul perceperii acesteia, rezolvarea ocolind asperităţile, pragurile, distanţele ori „războiul” lucrurilor cu oamenii (…), furtuna din jurul lucrului este mişcarea omenescului, pe care autoarea îl descrie în cele mai diverse ipostaze relaţionale: teama…, asemănarea…, intimitatea…, solidaritatea – stări succesive ale acestei ecuaţii. Motivul acestui interes rezidă în sentimentul descoperirii permanenţelor, universul lucrurilor fiind „ceea ce rămâne”, oferind cu fiecare înfăţişare a sa momentul genezei; lucrul întrupându-se prin cuvânt este întemeierea însăşi, fapta obiectelor relevând omului un adevăr altfel inaccesibil.
Ioan HOLBAN >>> lista autori
Versurile (…) mărturisesc despre o intimă nevoie de reverie exotică, oarecum în maniera lui Saint-John Perse. Belşugul multiform al junglei trimite spre un anume mod de organizare a percepţiei lirice. Este o imagine ascunsă a ei. În cele mai izbutite poeme, percepţia neliniştită şi mereu alta a lumii creează o senzaţie de preaplin luxuriant, de abundenţă cromatică. Alteori, tonul este oracular şi încărcat de premoniţii. Poeziile Simonei-Grazia Dima sunt (…) învăluite în lumini şi miresme, într-un joc care este al vederii, al contemplării şi al olfactivului. Gestul fundamental din care par că s-au născut versurile este privirea discretă şi contemplativă. Interesant este faptul că, scriind despre lucruri abstracte, Simona-Grazia Dima reuşeşte să le concretizeze, să le facă să trăiască autentic, să le ridice, adică, în veridicitatea sentimentului. Scriind despre lucruri sau despre fiinţe mici, poeta scrie de fapt despre esenţe, despre numen. Căutarea este netulburată şi excesul nu secătuieşte tensiunea lirică, dimpotrivă, revenirea asupra aceloraşi teme-obsesii dă unitate de ton şi de viziune volumului. Poezia Simonei-Grazia Dima reuşeşte, pentru că nu se complică şi nu se abstractizează, cu toate că se cheltuieşte concret pe teme abstracte… Cât despre Armata fiinţelor mici, ultimul din ciclurile volumului, ne pare a fi cel mai omogen şi închegat artistic. Fiinţele mici sunt o corporalitate indistinctă şi impersonală… din a cărei foşnire dinamică şi neodihnită se naşte viaţa însăşi.
Daniel VIGHI >>> lista autori
Spre aceeaşi recuperare a realului de după erupţia textualistă merge şi Simona-Grazia Dima… E de reţinut al treilea ciclu din Ecuaţie liniştită, intitulat ionescian Armata fiinţelor mici. Trebuie să fac aici o remarcă necesară: se înţelege, cred, că, aşa cum, după avangarda istorică, nu s-a mai putut scrie ca înainte, la fel, după etapa textualistă, poeţii autentici se resimt în modul de articulare diferit al scriiturii lor [subl. autorului, M. M.]. Iată, deşi e foarte tânără, Simona-Grazia Dima are instinctul exact al efectelor esenţiale pe care le-a avut textualismul pentru acordarea tonului poetizant. Citez (…). Ceva s-a schimbat şi acest lucru se notează imediat chiar în modul de structurare a versului, ca şi în modalitatea de a comunica mesajul semantic: discursul s-a de-metaforizat şi s-a des-metaficizat aproape complet şi se caută alte posibilităţi, alte ecuaţii mai liniştite de amorsare a actului poetic (…); poeta ştie încotro se îndreaptă poezia.
Marin MINCU >>> lista autori
Cum altfel decât îndrăzneaţă, indiferentă la mode, la experimente, cu un vădit dispreţ pentru ceea ce se poartă poate fi numită poezia Simonei-Grazia Dima? Străină de ceea ce Eugen Simion numea aripa dură, neagră a biografismului în poezia tânără, autoarea timişoreană se revendică de la o tradiţie care îmbină obsesia ideii cu expunerea, ca pe un trofeu, a versului… Aspiraţia purificării prin poem, comprimarea versului până la o străfulgerare de adolescentinism, de exuberanţă, construirea de parabole arată ambiţiile acestei poezii. Miza pe tehnica iluminării subite…, în numele unei mitologii a vârstei de aur, individualizează vocea poetei… vocea lirică ştie să moduleze – între şoaptă şi declamaţie – un pregnant scenariu liric.
Poeme ale privirii, ale ochiului (de remarcat registrul cromatic şi obsesia luminii), textele din Dimineţile gândului (…) vorbesc în numele unui autor ce şi-a găsit propriul drum. Nesedusă, cum spuneam, de spiritul experimentalist-ironic al optzeciştilor, Simona-Grazia Dima practică o poezie a originarului, a primordialului perceput cu o acuitate şi o sensibilitate caracteristice feminităţii.
Mircea MIHĂIEŞ >>> lista autori
Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, totul aparţine unui demers inteligent, hiperinteligent; aş spune că nu poezia, ci metapoezia e teritoriul pe care trăiesc fiinţele mici, copilul, animalul, simbolurile în numele cărora scriitoarea îşi organizează discursul liric. (…) Poeziile Simonei-Grazia Dima trăiesc nu explozia, ci implozia discursului. Finalul poemului e coborâtor, ca şi cum ar vrea să se retragă din zarva cuvintelor. În majoritatea poemelor, ultimul vers e împiedicat, oprit, parcă, înaintea unui final care îşi trăieşte tăcerea. (…) Poemul Simonei-Grazia Dima îşi conduce personajele alegorice cu inteligenţă prin toate teritoriile mari ale culturii.
Cornel UNGUREANU >>> lista autori
Un romantic englez afirma că „poezia e o scară ce duce la zei”, presupunând o ridicare în rang ontologic) a esteticului. (…) Din această nostalgie a unei trăiri simultane în registrul sublim şi cotidian se naşte şi volumul Simonei-Grazia Dima. (…) Prin această apariţie, Scara lui Iacob, ea îşi impune profilul distinct de poetă. Simona-Grazia Dima reuşeşte să-şi descopere straturile profunde ale eului. De o profunzime şi, simultan, de o înălţime nu alternând, ci coexistând, va fi vorba insistent în aceste pagini. Scara lui Iacob duce în cerul divinităţii, în cerurile lui Dumnezeu, descrise (intuite) de Pavel şi de Pseudo-Dionis Areopagitul în Ierarhia Celestă, doar prin scufundarea în noi înşine, în abisul din noi. Aşa că elevaţia e scufundare, zborul – şi imersiune. Cum procedează poeta timişoreană? Lucrând răbdătoare pe orizontalitatea senzaţiilor, pentru a găsi coridorul, intrarea secretă, în misteriosul tărâm subteran, care e o altă lume de dincolo. (…) La picioarele scării ce duce spre Divinitate (nenumită însă, nepersonalizată; doar un singur sfânt, şi el fără titlul antepus, Gheorghe, apare într-o poezie), se agită mici fiinţe aurii, stranii, benefice, un soi de scintilla animae, o descărcare de energii inefabile. (…) O epifanie, în fine, după atâtea pregătiri sufleteşti subterane, o ridicare la cer în lumina blândă a serii tainice (…) suntem mereu în plin paradox poetic, adică în zona humei transfigurate. O carte a cunoaşterii prin poezie a sinelui.
Adrian POPESCU >>> lista autori
Refuzând latura ludică, „sprinţară”, a liricii „noului val”, ca şi pe aceea sentimental-melancolică a unei părţi a celei „feminine”, Simona-Grazia Dima scrie un tip de poezie mai dificilă, mai densă, dar cu satisfacţii multiple pentru cititorul avizat, întemeiată pe o cultură poetică autentică, dar şi pe sensibilitate şi forţă expresivă. În locul confesiunii ( rar prezentă), autoarea ne oferă un discurs meditativ, o reflecţie în concepte poetice asupra marilor teme: geneza şi făptuirea, lumina şi umbra, viaţa şi moartea, spiritul şi materia, văzute dintr-o perspectivă amplă, ontologică (şi termenul nu ni se pare pretenţios, în contextul acestei lirici de concepţie şi viziune). Simona-Grazia Dima propune, în acelaşi timp, o originală mitologie, cu sensuri polivalente: „fiinţele mici”, „copilul”, „animalul”, constelaţii simbolice, conotând deopotrivă lumea reală şi cea a creaţiei. Ele pot fi considerate metafore metapoetice, semne ale scrisului, ale întemeierii prin cuvânt, veritabilele centre ale universului. Învestite cu putere, aparent invizibilă, şi cu infinită disponibilitate, candoare creativă, ele provin dintr-o poetică a ingeniozităţii şi a ingenuităţii. „Inocenţa cărturărească este (ca pentru poeţii ezoterici şi romantici) principala facultate de divinaţie a lumii, de descoperire a ei prin imagine.
Marcel CORNIŞ- POP >>> lista autori
Revanşă a sărbătorescului, a laturii spirituale a existenţei, poemele Simonei-Grazia Dima celebrează. Trec prin malaxorul naraţiunii simbolurile şi temele mari ale literaturii, se convertesc în scene de imaginaţie aluzii şi referinţe la mituri şi situaţii arhetipale. E o poezie scrisă à l’américaine, cu toate elementele de susţinere ale eşafodajului retoric la vedere, analitică şi invocativă, urmând infailibil un ritm al evocării şi descripţiei, lăsând cititorului plăcerea de a-i distinge miezul alegoric (simbolic).
Lucian ALEXIU >>> lista autori
Lumea poetică a Simonei-Grazia Dima este una a purităţii, a „timpului mitic” ireversibil, din care răul pare a fi exclus sau, dacă există, el este un martor neputincios al forţei mereu regenerate a „gândului” care „a topit piatra”, urcând nevăzut scara lui Iacob, spre îndepărtata „splendoare a soarelui”.
Nicolae COANDE >>> lista autori
Cu un fel de sfiiciune îndrăzneaţă, poeta se ospătează, totuşi, din spiritul vremii, chiar dacă, printr-un limbaj mângâios, îi mai îmblânzeşte asperităţile ori convulsivitatea. Ea pune angoasa lângă miraj şi toarce o reverie, prin care trec, fulgurant, crispări existenţiale stilizate într-o dicţiune intelectualizată. Atât în mitologia poemului, cât şi în persuasivitatea retoricii, ea se ţine însă pe o linie de constanţă, între Scara lui Iacob de acum şi Ecuaţie liniştită de la debut funcţionând un principiu de coerenţă organică. Ecuaţie… se baza pe inflorescenţa intelectuală a mirajului, pe raţionalizarea lui într-o retorică învăluitoare şi pe corporalizarea lui într-un imaginar ritualizat, cu volte când abstracte, când senzuale. (…) Nu altceva decât palpitul mirajului, tras în discursivitate, incită şi poemele din Scara lui Iacob, şi ele operând cu un criteriu al ingenuităţii atât în mitologia poemului, cât şi în gospodărirea semnificaţiilor şi în proliferarea lui verbală.
Al. CISTELECAN >>> lista autori
În poezia Simonei-Grazia Dima, lirismul îşi revarsă emoţia într-o celebrare filosofică a împlinirilor cunoaşterii. Vorbirea anulează faptul morţii, comunică ordinea naturii şi ordinea cuvintelor. Cu vorbirea poetei se hrănesc făpturi mărunte, care veghează credincios urcuşul, zborul aspru, ermetizat, spre Divinitate, spre stratul regenerator. Există poeme care surprind ora marii metamorfoze, transformarea în Spirit, transmutaţia. Autoarea se îndepărtează de „poteca obişnuită” a deschiderilor lirice optzeciste, afişând oroarea de lumea clădită din trupuri. Pasiunea pentru fiinţele mici este pasiunea pentru ideea permanenţei, întrucât textele poetei surprind structurile primordiale în transmutările lor fluidifiante, fără imolaţii şi looping-uri organoleptice. Nu tot ce se vede există. Potenţialul parabolei este remarcabil: fiinţele mici, conceptualizate poetic, echivalează fâşâitul genezic. Aproape intergalactice, ele devin martorii (pre)facerii cuvântului, hrănindu-l cu „pământ şi iubire”. Timp şi viaţă de ascet şi-ar dori Simona-Grazia Dima, dacă mecanica simţirii nu şi-ar trăda sensul paranormal, focul latent, dar apt de ravagii hipnotice, de magie albă. Poezia este pentru Simona-Grazia Dima o artă arhaică, o halucinaţie, o reverie caleidoscopică. Scara lui Iacob idealizează aceeaşi temă: atingerea perfecţiunii prin spirit, prin voinţă. Voinţa nu trebuie pervertită prin căderi. Înălţarea la ar-trebui-să-fie se face prin atingere. Atingerea poemului-lucru. Lucrul ce trebuie urmat, nu ocolit. I s-a reproşat Simonei-Grazia Dima prea multă cerebralitate… I s-a cerut coborârea printre noi. Din fericire, ea ştie că poezia ei se naşte ACOLO, între clepsidră şi nisip…
Rodica DRAGHINCESCU >>> lista autori
O poezie dificilă, livrescă (recoltând cronici admirative), dar combinând, după o reţetă secretă, rafinamentul cu ingenuitatea, desfăşurând o viziune spirituală a lumii, cu gust pentru arhaic şi, deopotrivă, pentru cunoaşterea sinelui, de simţire idealistă şi de febrilă căutare interioară propune Simona-Grazia Dima; (…) uimirea, beatitudinea, ingenuitatea vin să „fortifice” un spirit iscoditor şi un mod candid de cunoaştere (cum observa Traian T. Coşovei), trăind în fertilul spaţiu al „confuziei” dintre real şi închipuire; (…) Simona-Grazia Dima are o viziune poetică asupra lumii şi această înţelegere conjugă raţionalitatea şi poeticitatea. Ea şi-a construit un spaţiu „de autor”, lăsând o fantă realităţii; existentul răzbate ca percepţie spirituală, în sensul cunoaşterii generice. (…) Simona-Grazia Dima trăieşte cultural, spiritualizează existentul (fără a-l steriliza), gustă bucuria creaţiei. Sau, altfel spus, lirica ei celebrează sentimentul poetic al creaţiei, participă la victoria „fiinţelor mici”. (…) Cu adevărat poetă, Simona-Grazia Dima este o voce distinctă, neînregimentată, construindu-şi cu tenacitate şi inteligenţă un spaţiu liric.
Adrian Dinu RACHIERU >>> lista autori
În mijlocul junilor gălăgioşi care domină festivalurile noastre de poezie, Simona-Grazia Dima face notă discordantă: elegantă, cultivată, interiorizată, ea are toate calităţile aparte ale fiinţei anacronice, pe care timpul a aruncat-o într-o vârstă, care, tipologic, nu-i este proprie. Sosită din Timişoara, unde multiculturalismul şi o tradiţie universalistă, purtată ca o povară inefabilă, de un Frányo, de pildă, relativizează din start orice vehemenţă anticulturală, ea transmite în jur un respect al valorilor ferme, stabile, pe care majoritatea postmodernilor noştri lirici le dispreţuiesc cu superbie. (…) Poezia Simonei-Grazia Dima cultivă, cu o liniştită măiestrie de orfevru, perfecţiunea eterată a detaliului. Delicateţea miniaturalului, proprie unui meşter praghez uitat de timp într-un mic atelier agăţat de zidurile exterioare ale Hradului, conferă acestor versuri patina melancolică a unei ţinute crepusculare, trăită fin, cu stil, iar nu în tuşe somptuoase. Tipologic, Simona-Grazia Dima e înrudită cu goticul lui Ion Pop, cu franciscanismul emaciat al lui Adrian Popescu sau fluxul rilkean al lui Dan Damaschin şi cu orientalismul lăuntric al nostru, al tuturor – altfel spus, cu filonul livresc al „Echinoxului”, spre care o îndeamnă propensiunea manieristă către desenul intern, gravat prin incizii delicate, sau spiritualizarea extremă a expresiei. (…)
Villa rustica, din poemul introductiv al volumului, are rolul unui loc feeric, ideal, locus amoenus, realizat prin translaţia de la real la imaginar: procedeul e multisecular, dar foarte insolit pentru lirica românească actuală, unde se porneşte vitejeşte la deconstruirea vânjoasă a tuturor clişeelor şi la demolarea fără concesii a idolilor (câţi mai există). Dimpotrivă, ceea ce urmăreşte Simona-Grazia Dima e realizarea unui traseu spiritual, a unui ciclu iniţiatic, sincretismul fiind dominant pentru volumul ca ansamblu. Amprentele culturale se amestecă voit, logica diacronică e, şi ea, în mod ingenios subminată, rezultatul fiind un joc spiritual manierist, chiar inocent-postmodern, am putea crede, în care morfologiile culturale se suprapun şi se întrepătrund, ca fâşiile de argilă în pereţii răniţi ai unei prăpăstii. (…) Analizate atent, aceste peripluri groteşti duc într-o direcţie semnificativă precisă, afirmând, în cele din urmă, că Istoria e dezvoltarea nevrotică, abstrusă a Eternităţii şi un substitut, un recuzitor, al acesteia: ca o consecinţă ironică, orice poet – sugerează versurile – râvneşte limpiditatea de cristal a eternului, dar, scufundat o dată în propria sa memorie, nu poate atinge decât platforma corodată a istoriei, a timpului în derulare. Ca o consecinţă, materia poeziei se compune din substanţe degradate, nu din esenţe pure. Noutatea formulei, în versurile Simonei-Grazia Dima, e dată de faptul că poeticul e fundamentat cosmologic, ceea ce demonstrează, din nou, că autoarea Nopţii romane a avut buni maeştri atunci când a început să scrie poezie.
E, poate, momentul să precizăm că nobleţea înnăscută a vocaţiei o împiedică pe Simona-Grazia Dima să-şi agrementeze în subsidiar versurile cu sintagme politice, rosturi esopice sau vehemenţe angajate; ne aflăm în faţa unui poet care rămâne cu plăcere în perimetrul propriei sale poezii, fără să râvnească la centralitatea iluzorie a agorei, (…) în faţa unui spaţiu al copilăriei dezistoricizate, eterne, curate. În Revelaţia, se sugerează cu claritate că micimea apare în spaţiul gândirii postdiscursive, acolo unde vieţuiesc revelaţia, mirarea, intuiţia (…). Micimea aparţine calităţii, străveziului, gustului pentru posesia formei perfecte. Crescută în mentalitatea creştină occidentală, Simona-Grazia Dima nutreşte pe faţă, ca pe o tristeţe a distanţei, nostalgia Orientului.
Ştefan BORBÉLY >>> lista autori
Cu acest volum, poezia Simonei-Grazia Dima descrie o nouă spirală în geometria formelor şi volumelor aglutinante, eşalonate liric după o reţetă proprie, dovedind o concepţie şi o elaborare cu adevărat exemplare. Noaptea romană atrage atenţia asupra unei conştiinţe artistice inconfundabile.
Adrian ŢION >>> lista autori
Simona-Grazia Dima îşi construieşte poemele cu inteligenţă şi migală, cultivându-şi clipele de implozie, mobilându-şi refugiile, desenându-şi contururile cu orgoliul celui care are conştiinţa demersului de excepţie. Unicatele pe care ni le propune sunt rezultatul unei ştiinţe literare pe care o stăpânesc puţini din generaţia ei – sunt consecinţa unei răbdătoare insistenţe în zonele idealelor.
Eseist inteligent, traducător inspirat, cititor tenace, critic de poezie comprehensiv, Simona-Grazia Dima creează proiecte lirice complexe, guvernate de hiperluciditatea capabilă să se disimuleze. E, poate, spectacolul principal pe care îl oferă versurile acestei poete.
Poezia Simonei-Grazia Dima e, de obicei, o meditaţie asupra actului poetic. O cugetare asupra stării de graţie. (…) Poetul e personajul care a ajuns în Paradis, restul lumii trăieşte o existenţă provizorie. Poetul poate purifica – el singur – cuvintele tribului. Dar nu numai cuvintele. În construcţiile poetice ale cărţilor, Simona-Grazia aşază un şir de locuri celeste, de toposuri pe care rostirea le poate defini. (…) Nu risc un cuvânt mare scriind că poezia Simonei-Grazia are momentele ei vizionare, în care fiinţa (sau fiinţele ei lirice) încearcă să treacă dincolo. În eseul său despre Dante, T. S. Eliot scria că poeţii vechi erau vizionari; ştiau să vadă, să viseze mai semnificativ, mai disciplinat. Poezia lui Mircea Ciobanu, cu totul excepţională în ultimele cărţi ale scriitorului, propunea viziuni ale unui dincolo mirabil. Şi în Muntele rănit al poetei noastre descopăr această altă vedere. (…)
Focul matematic reia momentele vizionare, dar şi scenariile thanatice din cărţile anterioare. Reapar gemenii, fiinţele mici, copiii de piatră. Noi ar fi coincidenţele contrariilor. Focul matematic veghează paradisiaca devenire a lor. (…) Sistemele de reducţie pe care le operează discursul liric al Simonei-Grazia Dima sunt exersate de un intelectual tenace, deopotrivă înclinat să demitizeze şi să remitizeze lumea. Când se apropie de gradul zero al scriiturii, păsările, fiinţele mici, florile albe reapar, reînvestind versul cu capacitatea de zbor pe care i-o ştiam dintotdeauna. Neobişnuite întrutotul, proiectele lirice ale Simonei-Grazia Dima !
Cornel UNGUREANU >>> lista autori
Simona-Grazia Dima îşi face un scop major din etalarea naivităţii incomode – ca strigăt împotriva a ceea ce este murdar, urât (…), din adeziunea totală la ceea ce înseamnă sinceritate şi din exaltarea naturii luminoase a generozităţii. Multe din poemele sale tind, în consecinţă, către ceea ce s-ar putea numi poemul-rechizitoriu sau poemul-dezbatere, cel mai la îndemână instrument dovedindu-se a fi, în această privinţă, alegoria. (…) Simona-Grazia Dima este de invidiat în poemele în care ochiul şi gîndul fug de la o imagine la alta, de la la un lucru la altul, cu o indiscretă curiozitate, acele poeme în care fantezia prelungeşte realitatea dincolo de hotarele sale, într-o irealitate complementară. Spontaneitatea şi prospeţimea observaţiei despovărează gândirea poetică de datoriile pe care le are faţă de proiectul liric şi faţă de funcţia ei „simbolizantă”. Eliberat de servituţile conceptuale, discursul vizează, în febrilitatea sa, – cu pedante răsuciri – „delirul” propriu poeziei lirice. Atunci când evocă sau cînd „îşi aminteşte”, izbânda lirică atinge culmi la care nu se ajunge decât în zbor.
Mircea BÂRSILĂ >>> lista autori
Utopia magică şi eterată a Simonei-Grazia Dima se întemeiază pe imaginaţia crudă a copilăriei şi se construieşte în zona greu accesibilă a elevaţiei elaborate. Ea ilustrează o nouă formă a călătoriei romantice şi o sensibilitate ce oscilează între regimul diurn şi cel nocturn, între domeniul oniric şi cel fantastic, între imaginaţie şi utopie.
Gheorghe MOCUŢA >>> lista autori
Poemele Simonei-Grazia Dima cultivă, în expresia lor rafinată, în calofilia lor exersată cu măsură, o fascinaţie a depărtării ce devine, pe harta poeticităţii sale, relieful cel mai puternic conturat. Lirismul traduce, în acest fel, un dinamism vizionar al privirii, care, prospectând dimensiunile lumii, e captivată de depărtare ca de o instanţă privilegiată ce permite o redefinire a fiinţei. Magia perspectivei, a orizontului spaţial nedeterminat, pare a se constitui într-un scenariu al nostalgiei, într-o căutare perpetuă, sub zodia profunzimii spaţiale – a miracolului zilnic. De altfel, deprinzând arta de a se situa în lume prin raportare la orizontul misterului, poeta explorează, în fond, dinamica destinului, în inflexiuni suav-vizionare. (…) Reculeasă, uneori, în ipostazele contemplativităţii, alteori asumându-şi o gestică a implicării în dinamica lumii, poeta rezumă un destin ce-şi joacă sensurile între o retorică a retranşării în propriul sine (…), interogaţia existenţială, fascinaţia adâncului, tema finitudinii, reflexul lumii ca labirint sau motivul poemului ca oglindire a străfundurilor obsesive ale eului etc. – sunt toposuri ce desemnează o poetică a problematicului, nu lipsită de o anume tensiune a eului liric, încercat de tentaţia transgresării limitelor proprii. Tensiunea fundamentală care alimentează aceste versuri e, rezumând-o la maximum, cea dintre planul terestru şi transcendenţă, dintre jos şi sus, dintre derizoriul vieţii cotidiene şi perimetrul privilegiat al clipei de graţie; din această opoziţie (nu atît de ireductibilă pe cât ar părea la un moment dat) se naşte şi sentimentul de frustrare pe care îl trăieşte eul liric, dominat, pe rând, de insuficienţa clipei prezente, dar şi de plenitudinea paradoxală a aşteptării fascinatorii a mirajului transcendenţei.
Iulian BOLDEA >>> lista autori
Simona-Grazia preferă execuţia în surdină, cu acorduri care rezonează în adâncimi inefabile, fără a stărui asupra magiei sunetului, ci încredinţându-se liniei melodice, care ajunge, prin toate meandrele şi volutele frazei, neistovită, la capăt. Există, de altă parte, o ştiinţă de-a face textul, care se etalează cu ingeniozitate sau cu pedanterie, răsucind gâtul retoricii, în reflecţie asupra nucleelor de încărcătură lirică explozivă. (…) O poezie feminină care nu reprimă sentimentalismul prin ironie, ci îi despică firul într-un ceremonial care se structurează textual din imagini/metafore desfoliate unele dintr-altele, secvenţe narative derulate alert, până la impresia de petrecere simultană a lucrurilor. (…) Ceremonialul textului atinge maxima eficienţă poetică atunci când tonul renunţă la gravitate pentru a fi mai colocvial (…), farmecul poemelor rezultă din viziunea senină, echilibrul construcţiei, acurateţea expresiei, recomandând o poetă de o sensibilitate bine temperată şi cultivată. (…) În volumul Focul matematic, combustia lirică este sublimată cerebral/geometric, cu fineţea şi, totodată, percutanţa execuţiei bazate pe stăpânirea deplină a mijloacelor artei sale. (…) Aflată într-o perioadă de efervescenţă creatoare care sporeşte calitativ de la un volum la altul, Simona-Grazia Dima este o poetă care repune în discuţie canonul generaţiei optzeciste.
Dumitru CHIOARU >>> lista autori
Prezenţa Simonei-Grazia Dima este destul de insolită pentru peisajul literar contemporan şi o astfel de prezenţă este în măsură să oblige critica literară, atât cât există, nu-i aşa?, să-şi revizuiască măcar… clişeele. Pe de o parte, pe acelea care vizau „lirica feminină”, concept impropriu şi ineficient (…), pe de altă parte, clişeele privitoare la optzecism.
Pentru că, deşi a debutat în 1985, aşadar în ultimul an care ar corespunde, după convenţiile stabilite ludic de Laurenţiu Ulici, promoţiei optzeciste, Simona-Grazia Dima nu foloseşte multe din procedeele general acceptate ca fiind definitorii pentru Mircea Cărtărescu şi compania. Nici ironia şi nici biografismul ori livrescul parodic nu fac parte din strategiile acestei poezii. Dar afirmaţia este valabilă pentru o mare parte dintre poeţii, care, cronologic, ar aparţine momentului în care optzeciştii se manifestă. Simona-Grazia Dima scrie o poezie care are însă datele acestui moment al istoriei poeziei şi lucrul acesta se vede, în primul rând, la nivelul conceperii lirismului ca fenomen metatextual.
Înainte de a vorbi/scrie despre altceva, Simona-Grazia Dima scrie şi, mai ales, vorbeşte despre lucrurile esenţiale, care se petrec nu în planul existenţei fruste, nici măcar în planul scrisului ca fapt de existenţă, ceea ce ar fi presupus instituirea unui demers alienant, ci în planul scrisului, care capătă valori aurorale. E un fel de geneză continuă şi de mirare continuă, în faţa lumilor născute din cuvinte, asupra cărora nu planează nicicând bănuiala inconsistenţei. Asta face ca lirica Simonei-Grazia Dima să nu aibă nici notele autobiografice din care promoţia sa îşi făcuse într-o vreme un titlu de glorie, decât dacă vorbim de o biografie a spiritului pur, nici accentele cinic-feministe ori sentimental-afectate ale liricii feminine din alte vremuri. (…) Simona-Grazia Dima nu crede decât în forţa verbului poetic, care construieşte sau resuscită lumi având o aură misterioasă. În viziunea aceasta, poetul nu mai este inspiratul, ci acela care a stat odată în preajma unui inspirat, trăind acum cu nostalgia acelui moment, având, aşadar, nu conştiinţa căderii, ci seninătatea celui care ştie şi îşi aminteşte. Mai mult decât atât, poetul – şi aş preciza că instanţa poetică din poezia Simonei-Grazia Dima este întotdeauna de genul masculin – devine, în condiţiile acestea, marele regizor, care selectează din frânturile de amintiri doar pe acelea care vizează facerea şi niciodată emoţia în sine, protejată, în felul acesta. Un fel de magician este poetul, care îşi stăpâneşte uneltele şi care construieşte lumi iluzorii, a căror grandoare capătă consistenţa visului poetic. (…)
N-aş discuta aici cele câteva simboluri ezoterice, asupra cărora poate se vor opri într-o zi alţii, ci doar transparenţa viziunii, un fel de ecuaţie a spiritului. Simona-Grazia Dima are ştiinţa textului, nelăsând însă niciodată impresia că totul se reduce la atât. Nicio clipă nu eşti tentat să crezi că totul s-ar datora unei încercări experimentaliste şi gratuite şi că din poem ar lipsi tocmai poetul. Se întâmplă asta chiar atunci când în cauză este pusă fiinţa în calitatea ei creatoare şi purtătoare de sens, şi asta pentru că interesează în primul rând nu sensul lingvistic al lumii, ci acela metafizic. (…)
În fine, demersul nostru – care n-a urmărit nici să-i dea satisfacţie autoarei şi nici să scoată cu suficienţă critica literară din impas – este indiscutabil limitat. (…) Dar, fără îndoială, Simona-Grazia Dima are toate motivele să fie din când în când supărată pe critica literară, care apelează deseori la ierarhii deja constituite, rămânând de multe ori indiferentă la ceea ce nu corespunde unor lecturi făcute deja, asemenea unor operaţii reuşite, pe alţii. Cu umilinţă, spunem că vocea acestui poet impune.
Mircea A. DIACONU >>> lista autori
Se poate vorbi la Simona-Grazia Dima de o anume solemnitate a discursului din care grandoarea a fost eludată treptat şi metodic. A rămas o coerenţă de limbaj, adăugată unei solide construcţii de simboluri şi teme, care fac din Noaptea romană o „noapte coerentă” (după cum cu luciditate se punctează în volum) şi reprezentativă, o apariţie importantă între cărţile de poezie publicate în ultimul timp.
Adrian ŢION >>> lista autori
Poetul, cu chipul ce continuă să pară ca vâltoarea unei stihii, aţinteşte lama fină a sabiei justiţiare, spre răul obscur, într-un superb gest tranşant de instituire a diferenţei. Şi, astfel, devine posibilă desprinderea fiinţei de legile false şi debarcarea ei fabuloasă pe solul împărăţiei literelor. (…) Însumând dihotomic un univers de fine abstracţii şi arderi galvanice, amprentarea originală a poveştilor sensibilităţii în Focul matematic certifică, în mod indubitabil, un autor matur şi dăruit.
Ştefan Ion GHILIMESCU >>> lista autori
Simona-Grazia Dima are toate datele unei poete autentice, împătimită de scris, devotată actului poetic, renunţând la bucuriile comune pentru a „eterniza” clipa cea repede. O vocaţie irepresibilă o face să răspundă mereu vocilor poetice, glasurilor de dincolo, îndemnând-o, vai, nu la trăirea imediată, efemeră, ci la reverberaţia în imaginar a clipei. Aproape un exerciţiu de asceză, ca în orice veritabil act artistic… Un sacrum comercium cu spiritul, pe care toţi poeţii adevăraţi îl recunosc ca punct de plecare şi de sosire, destinaţie, destin – încercarea de a-l evita duce doar la un ocol.
Proiecţiile poetei au fost remarcate de toţi exegeţii, ele fiind caracterizate prin coexistenţa contrariilor într-o unitate supralogică, sintetic-paradoxală, unde sintagme stranii (…) coagulează viziunea. Sunt personajele visului treaz al autoarei, aducând senzaţia trăirii reale. (…) În poezia română de azi, locul Simonei-Grazia Dima e distinct şi sigur, cetificând perseverenţa cărturărească şi înzestrarea naturală, livrarea trup şi suflet poeziei, himerelor sale care pretind totul.
Adrian POPESCU >>> lista autori
O voce absolut personală, hiperlucidă şi, în acelaşi timp, de o prospeţime nealterată de livresc şi de maniera postmodernistă aduce în peisajul liricii româneşti contemporane poeta Simona-Grazia Dima, al cărei nume pare, de altfel, predestinat Poeziei sau, în orice caz, unui mod ontologic înalt. Versurile sale, de o fluenţă şi exuberanţă imagistică rară, dau impresia de spontaneitate, trădând, totodată, o minuţioasă elaborare, ce relevă o înaltă conştiinţă artistică. Poezia e scrisă cu voluptate, cu o imensă bucurie a facerii, ce indică o dispoziţie creatoare puţin obişnuită: versurile curg într-un şuvoi tumultuos, neîntrerupt, de imagini somptuoase, exuberante, pline de strălucire şi vitalitate. (…) Dincolo de această exuberanţă expresivă, de acest spectacol baroc al poeziei, se poate însă decela intenţia poetei de a atinge suprema Armonie, identică, în fond, cu starea de extaz pur, de contopire cu esenţa ultimă a lumii, cu Logosul primordial.(…) Acest cuvânt adevărat, care să exprime întreaga fiinţă a lumii, va rămâne un ideal etern al poetei şi, dacă el e văzut uneori ca un monstru „cumplit şi nesăţios”, care, asemeni Minotaurului din inima labirintului, îşi devorează implacabil victimele, această mistuire înseamnă în fond supremul extaz al consubstanţialităţii cu Logosul. (…) Asistăm la un adevărat ritual oficiat de această poetă-mag la perpetua sărbătoare a Poeziei.
Ovidiu MORAR >>> lista autori
Un portret tutelar al cărţii, susţinut foarte bine stilistic şi expresiv, este Un duce florentin, eşantion al calităţii scriiturii practicate de poetă. Straneitatea detaliului şi poanta montaliană acreditează un echilibru şi o coerenţă a viziunii poetice greu de atins. (…) Asumându-şi acest spaţiu de anonimă, intensă puritate scăpărătoare, Simona-Grazia Dima respiră liber în plasa „marelui argentinian”şi a fantasticului său univers, în care arta şi viaţa se salvau mutual din calea istoriei.
Geo VASILE >>> lista autori
Una dintre metaforele apropiate de universul liric al Simonei-Grazia Dima, metaforă care îi plăcea lui Paul Valéry, este „poezia dansează”. Poezia tratată şi văzută ca un dans al ideilor, ca un balet desfăşurat sub ochii uimiţi, ficşi, ai „făpturilor mici”, ai copiilor de aur, ai bătrânilor, „în ţara de arome a fiinţei”, în realitatea de dincolo de realitate, într-un areal ontic, existenţial superior, unde predomină nestingherit echilibrul sufletesc, inteligenţa laborioasă, pacea, înţelepciunea nativă sau dobândită, acolo unde eşti cu tine însuţi, dezgolit în faţa lumilor gândurilor tale, unde renunţi la tot ce ai fost, autodepăşindu-te nietzschean, realizând că tot ce ai fost se reduce la vana şi necesara, în egală măsură, înşelăciune (…)Furia, resentimentul, violenţa, negaţia nu-şi găsesc locul în sistemul liric al Simonei-Grazia Dima, unul prin excelenţă apolinic, având, din când în când, accente de uşoară, eterică melancolie (…).
Cu o luminoasă, plină de devoţiune conştiinţă de sine, Simona-Grazia Dima aşează piatră peste piatră, migălos şi atent, la temeliile universului său poetic, asistând la saturnaliile poetice, derulate în faţa ochilor săi, ca un martor subiectiv, plin de har, egal cu el însuşi, respingând ludicul facil şi păstrând, printre trezoreriile ontice, statornicia faţă de idealurile poetice şi existenţiale prinse în chihlimbarul hiperlucidităţii. (…) Dansuri lente ale candorii sunt poemele Simonei-Grazia Dima – admirabile, de o graţie copleşitoare, ce te prinde în mrejele ei; dansuri ale unei candori gânditoare, purtând însemnele unei puteri stranii, secrete, încărcate de un lux insolent (André Gide), de previziuni filtrate, retopite în pasta luminoasă a inteligenţei poetice, redimensionate în cuptoarele liniştii (…). Despre linişte se poate scrie astfel numai atunci când o pierzi sau după ce ai pierdut-o şi faci efortul să recapeţi drepturile de-a avea acces la curţile ei. Despre depărtare se poate scrie în acest registru numai atunci când exişti pe limitele depărtării, la marginile fireşti ale lumii, acolo unde fiece cuvânt spus în aerul tare, rarefiat, se confundă cu sunetul lumii, fără odihnă, precum este, poate, doar Cuvântul (…). Cuvintele pot fi şi o punte ce duce spre tărâmul celălalt, un preambul menit să stea la începutul continuu al jocului morţii, unde, „pe altarul vieţii” e depusă, ca în toiul unei ceremonii de sacrificare, „fără zgomot, inima”, de o fiinţă mică, ce „ţine în mână focul matematic” – o făptură deschisă spre cer, lăsând să irumpă lumina.
Aura CHRISTI >>> lista autori
Simona-Grazia Dima este o poetă rafinată, cu o bogată cultură poetică, cu vaste cunoştinţe de critică literară şi filosofie şi, nu în ultimul rând, ştiinţifice. În pragul de sus al cunoaşterii prin poezie, toată informaţia se adună, se structurează, atingând revelaţia ezoterică. (…) O poetă de mare subtilitate, talent şi o remarcabilă tehnică a scrierii, Simona-Grazia Dima scrie versuri memorabile (…) şi, dacă poemele ei au un înalt procent de emoţie intelectuală, cerebralitate, referinţe culturale, în acelaşi timp, ele au fineţe şi graţie, sentiment şi trăire autentică. Iar o sacralitate cu totul specială nu face decât să adauge un plus de valoare poeziei pe care o scrie.
Ion CHICHERE >>> lista autori
Poemele Simonei-Grazia Dima sunt asemenea gracilelor statuete de Tanagra, pure, luminoase, neostentative, închise în sine, cu tot cu misterul cu care le-a învestit un creator hermetic. (…) Poeta descrie, cu o artă a interiorităţii numai de ea ştiută, o lume de dinainte de lume – ori, la fel de bine, o post-lume – dominată blând de fiinţele mici, care impun tăcere, un cod al blândeţii; este o lume oximoronică, unde preceptorul este el cel examinat de o făptură devenită vârtej, de un buclucaş, dar sapienţial elev. Abstrus, Tristia sunt aşezările survolate de holograma poetei, pentru a ajunge la cartea unică, visată. (…) Numai poetul, cu ochii luminii, cu geniul inimii, poate vedea cum entităţile binelui lucrează fără răgaz; egalul său este copilul-alchimist, care trudeşte la treburi de farmacie…, după care încorporează lumina în palma moale, albă, cu smarald. Simona-Grazia Dima ţese cu mână fermă delicate epifanii. (…) Egală cu sine, voit nespectaculoasă, natural reflexivă, iridiscent mitologică, lumea sa poetică este una a darului care trebuie protejat, ferit de concupiscenţa şi pofta de a vâna a vameşilor. (…) Ana-cronică sau u-cronică, poezia Simonei-Grazia Dima restabileşte ceremonialul atingerii unei lumi plasate sub cifrul lui Als ob, o lume pe care doar cel căruia nu-i lipseşte cel de-al treilea ochi o poate vedea. Timpul prezent al poetei nu este acelaşi cu al nostru (instabil, barbar, terifiant). Într-o lume de ironici, plebei şi scapeţi, poeta din Timişoara face figură de patriciană a stilului şi a celebrării imponderabilelor.
Nicolae COANDE >>> lista autori
S-a văzut mai puţin, la această poezie, o provocare a fenomenalului printr-o conjuraţie mistică, printr-un ceremonial, care – prin intensa emisie a cuvintelor – adastă iluminarea. Că a tradus fascinanta viaţă şi învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi – Iniţierea prin tăcere de Arthur Osborne –, că are acces spre texte ale iniţiaţilor indieni, că prima sa carte este o treaptă spre lăuntrica bogăţie a tăcerii, trebuie să ne ajute în decriptarea poeziei sale. Deşi este într-o continuă relaţie cu intelectul, cu conştiinţa, poeta nu-şi propune să exprime adevărul, să jaloneze norme etice pentru cetate (deşi un început al surprinderii socialului alienant ne-a oferit în recenta metaforă a oraşului Abstrus din Noaptea romană. (…) Simona-Grazia Dima caută o echivalenţă incantatorie pentru limbajul poeziei, o tensiune în cuvinte care să modifice dinamica fiinţei şi să instaureze fulguranţe, iluminări. (…) În vecinătatea miracolului, a tainei, a uimirii, poezia Simonei se află mereu, graţie unui aer blagian pe care-l simţim proteguitor. (…) Dez-văluirile se substituie aici metafizicii, apologia tăcerii nu este decât reconstruirea unui interval protector, în care să se poată re-auzi, re-găsi mesajul unei voci iniţiale, a poeziei care poate uni, poate media şi apropia fiinţa de divinitate.
George VULTURESCU >>> lista autori
Simona-Grazia Dima îşi refuză spectaculosul facil. Ea îşi proiectează şi construieşte structurile poetice la rece, cu o substanţă esenţializată, condusă de un gînd mereu dominator. Sunt construcţii durabile, lipsite de ornamente de prisos, înfrumuseţate doar de lumina ce alunecă prin fereşti. Asistăm la o permanentă reîntoarcere în sine, o reîntoarcere la sinele roditor, din care rezultă o evoluţie concentrică a metaforelor-concept, o regândire a nuanţelor, rostită fără afectare, limpede şi fluent. O tensiune egală, bine stăpânită. Şi, mai cu seamă, o încredere neistovită în misiunea gravă a creaţiei poetice, de a mânui, prin confesiune, prin rostire, în fond, realităţile în care ne este dat să vieţuim, o viaţă mistică a creaţiei, care fortifică şi înnobilează o existenţă.
Mariana FILIMON >>> lista autori
Oficiind, îndeplinind o funcţie care nu rămâne la nivelul celei estetice, poetul face din jertfă prilejul unei iluminări. În faţa realului, lăsat să se manifeste în toată energia lui emotivă, el nu face decât să se asigure de continuarea existenţei în forme ritualizate, nepăstrând decât bucuria austeră a celui care ştie că slujeşte un sens mai înalt. O bucurie ce poate fi numită „ţipăt de înger” sau adoraţie. Fără interogaţii sumbre, fără accente dramatice exhibate, poezia aceasta este expresia unui cult al luminii originare. Pătrunderea tainelor îi permite Simonei-Grazia Dima să simtă prezenţa epifaniilor, rostul discretelor armonii, care transformă orice distorsiune în miez ontic. Simona-Grazia Dima militează, cu acea perseverenţă pe care ţi-o dă forţa demiurgică a metaforei, pentru contemplaţia înaltă, incandescentă, preluând asupra ei dezonoarea celorlalţi. Profeţia şi jertfa mistică se ascund şi se revelă, motivele acestei poezii structurându-se în scenarii mitice… Un alt poem pe drept cuvânt memorabil, Cu numele acoperit, se transformă într-un tratat despre fertilitate şi moarte, despre graţia divină şi bucuria fiinţei, un tratat metaforic, al cărui discurs solemn şi lapidar, exact şi pătrunzător, nu se află la îndemâna oricui. Acestea sunt argumentele Simonei-Grazia Dima, de care trebuie să se ţină cont.
Mircea A. DIACONU >>> lista autori
Simona-Grazia Dima dispune de un adevărat tact al interferării motivelor prin juxtapuneri spontane, capricioase, eliberate de trena subordonărilor explicite. Discreţia şi rafinamentul poetic vin să îmbrace arderea în volute flamboaiante, apropiate de ceea ce s-ar putea numi o imaginaţie luxuriantă, debordând de vitalitate şi vrajă. Mărturisirea apare din acest motiv ocultată, sugerată parcimonios, oprită în dantelăria limbajului.
Adrian ŢION >>> lista autori
Confecţionându-şi viziunile pe un joc, pe cât de subtil pe atât de revelator, între iluzie şi resemnare, între calofilia insinuantă şi expresia nudă, între calcul şi ingenuitatea frazării, Simona-Grazia Dima mărturiseşte o foarte limpede conştiinţă a actului de creaţie, împărtăşită însă nu atât în registrul fervorii, al retorismului, cât, mai curând, într-o notă confesiv-elegiacă, în care deziluzia e asumată cu candoare, iar propriul destin condensat în formule eliptice. (…) Accentele elegiace sau cele confesive ale logosului par să fie mereu controlate de o instanţă rememoratoare; trecute prin filtrul amintirii, lucrurile şi fiinţele se diafanizează, capătă înţelesul unor miraje sau aspectul unor palimpseste ce adăpostesc înţelesurile fiinţei; fiinţa cea de azi şi cea de ieri sunt unite de simbolul privirii, care reconstituie cu acuitate avatarurile eului îngropat „sub straturi de miraje”. (…) Impregnată de fiorul tainei, ocolind retorismul şi stridenţa declamativă, poezia Simonei-Grazia Dima îşi arogă voinţa de a palpa spaţiul de indeterminare, de umbră şi mister al lucrurilor, prin intermediul unei expresivităţi a echidistanţei afective, a unei neutralităţi ce nu-şi refuză, uneori, irizările subiective.
Iulian BOLDEA >>> lista autori
Marca acestui lirism, dintotdeauna: o jubilaţie controlată, o euforie meditativă (…); o poetă care se construieşte încă, ezitînd fertil între o jucăuşă prospeţime şi „focul ermetic”… Intenţionalitatea lirică creează un joc de răsfrângeri între cei doi poli şi inspiră o circularitate benefică, evitând desenul sterilizant şi, în aceeaşi măsură, o eruptivă intensitate vitală ameninţând paradisiaca armonie. Un nume, aşadar, care urcă impetuos în clasamantele generaţiei.
Adrian Dinu RACHIERU >>> lista autori
„Se detaşează în poezia Simonei-Grazia Dima o certă altitudine a trăirii şi a elaborării lirice, o candoare dar şi o febrilitate, o cutezanţă ale privirii ce nu doar caută şi redescoperă o lume – lumea lucrurilor şi a fiinţelor mici, fragile – ci o şi impune ca atare printr-un univers estetic propriu, într-un microcosmos poetic în care rigoarea, severitatea, ca şi afectivitatea, profunzimea sondării întru inefabil conferă textului poetic originalitate şi elocvenţă.
Poemele care configurează acest univers transmit, în ciuda unei lentori a discursului – lentoare, de altfel, calculată tocmai în scopul (livrării) unor efecte stilistice remarcabile –, o înfiorare tandră şi, deopotrivă, electrizantă, pe care nu ţi-o poate induce decât poezia adevărată, ceea care, fireşte, se şi sustrage, cel mai adesea, definirilor şi teoretizărilor de tot felul.
Simona-Grazia Dima cultivă o poetică ce vădeşte cu prisosinţă cultură asumată, ştiinţă şi rafinament ale scriiturii, dar ceea ce – cred eu – aduce un real câştig de cauză acestor atuuri, importante pentru orice „carieră” de poet, este însuşi faptul că demersul liric despre care vorbim, nu rămâne captiv în sfera de rezonanţă „meschină” (aşa aş numi-o, totuşi, eu) a livrescului în sine, a inteligenţei şi culturii (nu doar poetice) în sine. Dimpotrivă, poemele Simonei-Grazia Dima sunt vii, calde, – repet – tandre, pulsează de o molipsitoare forfotă vitală, aceea a unei lumi mirifice, mustind ea însăşi de o enigmatică şi prolifică frăgezime-senzorialitate. E o lume (a tuturor regnurilor), îmbrăţişată cu o adevărată voluptate spirituală de cuvântul poetic, de cuvântul magic, inspirat, de cuvântul „ales” tocmai pentru atotcuprinderea, pentru bogăţia secretă a acestei lumi spre care doar ea, Poezia, în clipele ei de graţie, va plonja, descoperind-o, deseori, în chiar ungherele cele mai ingrate, cele mai imprevizibile. Într-o astfel de irealitate, în fapt a realităţii ignorate de ochiul fad, de ochiul comun, poezia te întâmpină firesc, ea devine, este, însuşi „copilul de aur”/ (ce) te va topi cu o chemare înceată/ în razele sale”. Aşadar, ochiul poetic se metamorfozează, printr-o convertire perpetuă, fie în ochiul integrator, vizionar, demiurgic (de ce nu?) invers, fie în ochiul cald, învăluitor, matern, aşa încât privirea care „curge” în poemele Simonei-Grazia Dima e însuşi liantul ce estompează conflictele, dihotomiile fals ireconciliabile, asperităţile meschine de tot felul.
Învinge, finalmente, o tonalitate înălţătoare, eliberată, epurată, despovărată de orice sunete calpe, de orice sonuri stridente, de chiar cea mai infimă imixtiune a maculării. Rămâne victorioasă doar ea, Poezia, cu mirajul ei copilăros, dar nu mai puţin grav, dintotdeauna, miraj care te îndeamnă să nu renunţi niciodată, care face „ca lumea să freamete şi să se deschidă la un cuvânt”, miraj care te lasă, te cheamă mereu, „să-ţi închipui/ că aceste chei nu vor avea să descuie/ decât azurul,/ iar îndărătul lacătelor/ stau, numai tandreţe,/ în alburi, îngerii!”.
Faţă de acest miraj, al Poeziei, fireşte, poetul nu va şti decât să-şi urmeze destinul, „apărat de o necuprinsă esenţă, pritocită de milenii», căci poezia, cuvântul – o spun, iniţiatic, poemele Simonei-Grazia Dima – sunt, deopotrivă, elemente originare, arhetipale, sacre, ele intră, în pofida ignorării noastre curente, în chiar alcătuirea lumii, a cosmosului, a Paradisului, tot mai pierdut, cărora, totuşi, încă le aparţinem…
Eugen BUNARU >>> lista autori
Simona-Grazia Dima construieşte fără zgomot (…) un univers poetic maiestuos, o lirică de ceremonial, în care sunt celebrate deopotrivă căutarea şi descoperirea, vidul şi plinul, liniştea sau tăcerea. O anatomie severă, refuzând risipa sau decorativismul metaforic, a lumii sfâşiate în care trăim, cu încercarea de a restitui lucrurilor pierduta demnitate, poezia, elocvenţa.
Gabriela INEA >>> lista autori
În câmpul liricii meditative actuale, poezia Simonei-Grazia Dima se impune cu pregnanţă.
Ion ROŞIORU >>> lista autori
Dacă etruscul privea cu detaşare/implicare rafinată amurgul lumii înghiţite de flăcările unei apocalipse dirijate de silueta „clasicismului frust”, dirijorul (Eul) călătoriilor apocrife îmi dă senzaţia apartenenţei la aceeaşi familie (mai subtil creionată acum), apartenenţă identificabilă cu un real pericol venind din partea „celorlalţi”. Este, dacă vreţi, confesiunea unui aristocrat azvârlit de coşmarul istoriei într-o uzină. Acesta e firul roşu ce străbate ambele volume: acelaşi Eu resimţind dureros diferenţa şi trăgându-şi sevele rezistenţei din memoria genetică, din fondul încă palpitând al unei Mari Familii căreia îi aparţine. (…)
Umberto Eco vorbeşte, în volumul său Limitele interpretării, despre „ambiguitatea alchimiei, care a marcat-o pentru secolele ce vin”. Nu se va şti niciodată, afirmă el, „dacă ea vorbeşte cu adevărat despre metale şi vrea cu adevărat să producă aur sau dacă întreg limbajul alchimist şi ritualurile lui privitoare la operaţii nu vorbesc despre altceva, de vreun mister religios, despre natura însăşi a vieţii sau de o transformare spirituală”. Această ambiguitate, atribuită de Eco limbajului alchimic, îmi pare a se regăsi şi în poemele despre care discutăm: călătoriile sunt apocrife în măsura în care ele nu includ spaţialitate, deplasare, ci sunt călătorii spirituale, acceptând mai curând temporalitatea. Ar mai fi apoi călătoria în mister, în întunericul ezoteric, în peştera luminată de focul sacru. Cuvintele sunt fixate în locuri hărăzite (de poetul deus in terris), poemele fiind lipsite de arbitraritatea verbului, atât de plăcută optzeciştilor şi celor ce le-au urmat. Simona-Grazia Dima este un poet optzecist atipic. (…)
Avem de-a face cu o poezie, sper să nu supăr pe nimeni, virilă, în esenţă. O carte scrisă de alchimistul retras în singurătatea laboratorului său, la lumina athanorului în care soror mystica şi frater mysticus copulează incestuos, ascunzând şi arătând totodată imaginea – ce este „nuda veritas”.
Bogdan-Alexandru STĂNESCU >>> lista autori
Ultimul etrusc este, de aceea, şi o biografie a eului poetic, o traiectorie pe care conştiinţa merge, ştiind bine că se află în răspăr cu ordinea existentă, dar căutând, dincolo de aceasta, esenţe care să-i configureze împlinirea, în pofida incompatibilităţii de suprafaţă. (…) Este vorba, în el [în volumul Călătorii apocrife], de drumul către cunoaşterea supremă, care e, de fapt, traseul către sinele tainic, bănuit sau ştiut, dificil de atins (…). Poetul joacă aici rolul celui care spune la curte adevăruri grave sub masca niciodată inocentă, înşelătoare totuşi, a vorbirii despre lucruri cunoscute. Poetul este, iată, în ipostaza dublă a celui care merge pe calea vieţii, dar şi a celui care i-a parcurs meandrele, i-a biruit înşelătoriile. Este şi înăuntru şi înafară. (…) În poem apare şi manikin, manechinul, fantoşa, paiaţa goală pe dinăuntru, plină de ispitele vane, omul care nu şi-a depăşit condiţia de căutător de plăceri mărunte, împiedicând cunoaşterea adevărată. El îşi clamează neputincioasele ranchiune, în timp ce „viaţa se înalţă în operă”. O sentinţă demnă de Roger Bacon, Albertus Magnus, Nicolas Flanel sau Fulcanelli. (…) „Prologul” are o încărcătură de real şi de fabulos, de concret şi de simbolic, o tensiune existenţială şi gnoseologică fundamentală, este un amestec de lumină şi întuneric străbătut de angoase şi primejdii, care îi conferă atmosferă de poezie europeană de prim nivel. (…)
Stilul de acum inconfundabil al Simonei-Grazia Dima e prezent, categoric, peste tot, dar nimic nu mi se pare a egala Matul acestui drum. Un poem inteligent, tulburător, scris cu o tensiune de mare literatură şi cu o tehnică impecabilă, pe care-l găsesc a fi unul dintre cele mai remarcabile din literatura română a ultimilor zece ani.
Radu VOINESCU >>> lista autori
În opinia Simonei-Grazia Dima, condiţia poetului/artistului răspunde exigenţei de a contribui la armonizarea benefică a existenţei. Fiecare vers se constituie – ca o întrebare a Sfinxului – spre descifrare, discursul poetei menţinându-se constant în orizontul unei reflexivităţi dictate de concurenţa dintre fascinaţia culturii şi inteligenţă, cu evidenţierea a ceea ce Arghezi numea „meşteşugul blestemat şi fericit”. Simona-Grazia Dima inventează imagini-hieroglife, încifrează imaginea existenţei într-un alfabet personal, pentru a stimula cititorul să descopere armonia lumii ca îmblânzire a vieţii, până la performanţa adunării contrariilor.
Mariana IONESCU >>> lista autori
Ultimul etrusc al Simonei-Grazia Dima e un volum de o eleganţă ce aproape egalează rafinamentul manierist al legendarului popor: visul etruscului se angajează în volute sfidând deopotrivă barocul şi clasicismul. Ultimul etrusc trăieşte (…) din amintirea unor timpuri ale deliciului, ale manierei, decadenţei rafinate… Un vis ce se mişcă între limitele istoriei apuse, ale universalului, trecut prin apocalipsă şi devenit personal. (…) Reverii blânde şi sălbatice, concordia discors, amintind de nevăzutul „Cor de la San Lorenzo”, pictat timp de 11 ani de Pontormo. (…) Ritmul versurilor e profund muzical, incantatoriu, dar nu convenţional: se poate depista şi o undă de mefienţă la adresa poeziei în sine, Ouroboros devorându-se… O poezie care m-a surprins prin calitatea ei deosebită, prin farmecul degajat, departe de a fi cuminte.
Demonii din puţurile fântânii etrusce scot capul în anul sfârşirii, neputând fi ţinuţi în captivitate nici măcar de incantaţiile acestui ultim etrusc, acestui ultim fiu al eleganţei ca tip de existenţă. (…)
Nu am de gând să „decriptez” poezia Simonei-Grazia Dima, ci doar să adâncesc (pe cât se poate) misterul acestei poezii ca o miniatură orientală de carte. Etruscul poate fi Poetul, el poate fi Omul, poate fi oricine doreşte cititorul, numai să fie un „minoritar”… Majoritatea nu poate fi etruscă (…)
Poezia Simonei-Grazia Dima (…) a fost adevărata revelaţie: incantatorie, misterioasă, violentă pe alocuri (dar într-un mod discret, adevărat palimpsestic), într-un cuvânt, poezie…
Bogdan-Alexandru STĂNESCU >>> lista autori
Simona-Grazia Dima este un caz special în poezia anilor ’90. Ea este „trecută la optzecişti” prin cel puţin două colecţii în care a publicat (…). În realitate, structural, ea nu aparţine poeziei promoţiei ’80, ce pare c-o revendică, şi nici celei a anilor ’90, din care face parte ca vârstă. Poeta este o alergătoare singuratică, o alpinistă solitară, care îşi plănuieşte călătoriile de una singură, în chip manifest departe de retorica ultimelor două decenii. Simona-Grazia Dima este o poetă (exclusiv poetă) calofilă, cu o recuzită strânsă parcă din dicţionarele de simboluri, atentă şi la ritm şi la bogăţia lexicală cultivată anume. (…) Enunţul nu este însă niciodată din sfera banalităţii cotidiene, consacrată de amintitele două promoţii, iar scenariile şi personajele lirice nu bat defel în violenţa realităţii. Dimpotrivă, se abstrag ei total, căutând să creeze un univers propriu, depărtat de orice sistem referenţial din lumea cunoscută.
Imaginea poetei, aşa cum se conturează dintr-un text aproape programatic, este una borgesiană: o fiinţă urmărită de o fiară invizibilă, perceptibilă prin toate simţurile de la al şaselea “în sus”, dar imposibil de verificat prin cele cinci comune.
Horia GÂRBEA >>> lista autori
Departe de (unele) aventuri ale generaţiei, care fac din futil şi din jocul gratuit raţiunea însăşi de a fi a poeziei, Simona-Grazia Dima face din actul scrierii evenimentul cel mai important al existenţei. (…) Pentru Simona-Grazia Dima, însă, poeztia nu este numai elaborare, discurs intercultural, imagine menită să dezvolte simboluri majore, ci un mod, chiar, de a se situa în existenţă, de a configura realitatea prin discursul poetic. Dintr-o lume, care, pentru poet, „nu se leagă”, o lume incoerentă, supărătoare, ostilă, Simona-Grazia Dima (re)construieşte un univers propriu, coerent, nu lipsit însă de gravitate şi tristeţe. O atitudine rebarbativă, ce se refuză compromisului, lâncezelii şi statu quo-ului transpare din această poezie gravă, elaborată, plină de adâncimi neliniştitoare. (…) O altă caracteristică şi o constantă, în acelaşi timp, a poeziei Simonei-Grazia Dima, este cea a refuzului derizoriului, neimportantului. Muza poetei, deşi aparent nu se deosebeşte cu nimic de cea a congenerilor, fiind la fel de stridentă, de ţipătoare şi de nonconformistă, locuieşte în Olimp, acolo unde se decantează, grea de sensuri, poezia ca sacralitate, ca act demiurgic. Este miza poeziei practicate de Simona-Grazia Dima şi, în acelaşi timp, o temă importantă a poeticii sale. Din această perspectivă privind lucrurile, autoarea îşi propune să refacă, prin mijloace proprii, calea regală a poeziei, adică tocmai aceea care făcea legătura dintre cer şi pământ, dintre sacru şi profan, dintre Dumnezeire şi om… poezia înseamnă destin, unul aparte, propriu, absolut. (…) O poezie densă, aşadar, autoreflexivă, suavă şi contondentă în acelaşi timp, lirică şi intelectuală deopotrivă. (…) Se poate remarca o adevărată intertextualitate, rafinată, fină şi bine condusă. (…) Pentru Simona-Grazia Dima, miza poeziei este nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea lumii.
Gheorghe SECHEŞAN >>> lista autori
Reuşind să adune sub un numitor comun contrariile, Simona-Grazia Dima este o autoare cu un loc bine definit în literatura noastră contemporană. Ea ştie să „ardă” totul în focul sacru al poeziei şi să scoată la suprafaţă numai acele feţe translucide, ce ne amintesc de „stâlpii de ivoriu” ai morţii, Dacă moarte n-ar fi, atunci nici viaţă nu ar fi, ne spune parcă autoarea… E un semn pe care numai un poet cu o trăire autentică ni-l poate aduce.
Mariana CRIŞ >>> lista autori
Concepute la răspântia dintre vis şi viziune, dintre reverie şi fantezie, poemele Simonei-Grazia Dima exprimă o stare de spirit, un ecou vibrant al unei chemări abisale, de dincolo. Un univers spectral îşi configurează structurile, îşi conturează formele ţesute din imagini şi presimţiri, din metafore şi metamorfoze (…) Datorită acestei ţesături infinite sunt mai greu de depistat temele, motivele, obsesiile discursului, disipate în vertijul asociaţiilor infinite ale cuvintelor. Putem vorbi de un manierism al expresiei, datorat unui proces prin care logica se bifurcă şi scapă simţului comun, lunecând spre alte şi alte nuclee, care creează până la urmă un lanţ ermetic, un fel de centură de castitate a poemului. Nu puţine sunt exemplele în care discursul e minat, deturnat, remixat, creându-se, astfel, o adevărată explozie în lanţ, derutantă, a sensului.
Gheorghe MOCUŢA >>> lista autori
Nu ştiu dacă poeta atât de puternic personală, care este Simona-Grazia Dima, are vreo biografică relaţie cu… zodia Gemenilor. Poezia sa, în schimb – dacă mecanismul generic al unei poezii deţine şi el o fiinţă astral-cardinalizată – pare să se constituie din toată dualitatea acestei zodii. În timp ce o ipostază a eului trăieşte, suferă sau se fericeşte nemediat, ipostaza „geamănă” ia distanţă faţă de cea dintâi, pe care o „filtrează” detaşat şi obiectivat. (…) La capătul lecturii, ceea ce ni se oferă este însă o participare pasională a gândului, care a fost decelată şi sublimată, prin luarea ei la cunoştinţă de către operatorul lucid, devenit mesager.
Poezia Simonei-Grazia Dima apare dificilă şi rezistentă faţă de penetrarea imediată a lectorului. Şi asta, datorită acestui mecanism personal de construcţie a universului poetic, disimulării trăirii subiective, prin „obiectivare” narativă. (…) Un procedeu „anti-liric”, încărcat însă de o tensiune dramatică a „viziunilor”, menit să creeze parabole sui generis, în care aflăm pietrele preţioase ale acestei poezii, care, prin miza ei metafizică şi existenţială, rămâne o poezie mare, „de esenţă tare”.
Jana MORĂRESCU >>> lista autori
Cu program ori fără, în niciun caz susceptibil de involuntariat, eul poetic e sacrificat, odată cu drepturile cedate fără tresărire, treptat, dinspre talerul încărcat de extazele confesiunii, spre celălalt, unde greutatea e dată de recuperarea ordonatoare a unui flux al conştiinţei… Se poate spune că poeta se predă propriei metode – responsabilă şi de tăietura versului, ce internalizează supliciul şi pune în rezonanţă acute patetice izvodite din asperităţile fondului traumatiza(n)t cu impersonala rectilinearitate a ascezei…
Interogaţia, inclemenţa devoalării hinterlandului aparenţelor se încheagă poetic în forma progresiilor mistice, a balansului obsesional între expiere şi aspiraţie, a decojirii necontenite a lumii eşuate într-o suită de simulacre, imortalizate în stare de graţie ori deconspirate în plină torenţialitate a semnificanţilor. Peste tot, îşi face simţite pulsiunile alchimia proteică şi indescifrabilă a pasiunii.
Dan Bogdan HANU >>> lista autori
Încă din primul poem al noului său volum La ora fulgerului (Ed. Limes, 2009), poezia Simonei-Grazia Dima e o invitaţie de a călători şi de a înţelege „spaţiul adânc al metamorfozei”. (…) Minotaurul invadează imaginarul acestei poezii, un areal în care se precipită nu numai concepţia lumii antice ca animalitate, bucurie şi nebunie, ci şi sărbătorescul, riturile, vedeniile, visele şi viziunile care frământă fiinţa şi o problematizează. Acest volum, mai mult decât altele, pun în chestiune viaţa secondată de destin, realitatea şi substraturile ei simbolice care vin dintr-o „memorie ermetică” a unei preotese orfice:
Discursul poetei dă seama despre viaţa interioară, bogată în sensuri a mărturisitorului sceptic, devotat cauzei sale: „Poezia este pentru mine – scrie poeta într-un eseu– o nesfârşită devoţiune şi un fapt de conştiinţă. La aceasta mă referisem prin afirmaţia că mă încred în poezie ca într-o modalitate sigură de salvare.” Căutarea „sinelui suprem” şi a „beatitudinii” ca manifestări ultime ale fiinţei o apropie de concepţia heideggeriană a „vorbirii originare”, inspirate de prezenţa zeului.
Înstrăinarea, alteritatea pândesc fiinţa şi o descompun în simboluri esenţiale: „Eu peştele, mă aflu pe masa din bucătărie./ Voi fi despicat, voi fi cină.”; „Eu orbul de sub pământ, nu am fost uitat”; „Mă veţi căuta zadarnic./ În locul meu,/ vă veţi izbi de-o movilă de pietre,/ veţi da de păduri,/ un delfin va strănuta zgomotos,/ mlaştini vor sta să vă-nghită.”; „Sunt şarpele încet infiltrat/ în apa destinului” etc. Călătoria poetei prin vârstele omenirii nu e o călătorie culturală, ci o metamorfoză esenţială ce corespunde chemărilor lăuntrice ale iniţierii: „Să mă primiţi în casă/ ca pe dervişul rotitor,/ ca pe-un ascet fără locaş/ ori ca pe jidovul rătăcitor./ Găzduiţi-mă, o zi, două,/ daţi-mi să mănânc piper, urzici,/ cântaţi-mi la acordeon,/ criticaţi-mă,/ încredinţaţi-mi spre educaţie/ copiii în faptul serii,/ trimiteţi-mă după cumpărături/ la băcănie şi la piaţă/ spuneţi-mi cu drag sau fără/ Mawlana,/ apoi voi pleca,/ la un apus prăfos,/ Mawlana,/ lumea mea n-are centru/ centrul meu sunteţi voi.” (Mawlana)
„Ora fulgerului” este clipa fulguraţiei, a iluminării, a unei „acute actualităţi”, în care se refugiază, fie că se purifică „prin acest Ev Mediu”, fie că se strecoară în pielea unui minotaur. În fond e vorba de aceeaşi „aspiraţie a purificării prin poem” pe care o remarcă criticul Mircea Mihăieş, prin „comprimarea versului până la o străfulgerare de adolescentinism, de exuberanţă, construirea de parabole arată ambiţiile acestei poezii”.
La lumina fulgerului lecturii, discursul ne dezvăluie fragmente dintr-un orizont metafizic al fiinţei jalonate de relevaţii în lumea egeeană. Întâlnim „un Charon al lumii acesteia”, întâlnim dervişul şi alte personaje ale lumii vechi (regina, jidovul rătăcitor, Mawlana). Fascinaţia acestei lumi se împlineşte în destinul călătorului, al rătăcitorului prin câmpul semantic al vechii Elade.
Poeta ţine la învelişul ermetic, la mister şi incantaţie, la profunzimea mişcărilor şi a ritmului care se desprinde din ritualuri vechi şi recompune, la temperatura incandescentă a fulgerului, epifanii ale fiinţei şi fragmente dintr-o mitologie personală cristalizată din propriile emoţii. „Trec prin malaxorul naraţiunii – scrie Lucian Alexiu – simbolurile şi temele mari ale literaturii, se convertesc în scene de imaginaţie aluzii şi referinţe la mituri şi situaţii arhetipale”. Pe de altă parte nu putem ignora vocea eseistei Simona-Grazia Dima care îşi extrage de atâtea ori subiectele din lumea Orientului, o utopie magică şi eterată. În călătoriile ei fără ocolişuri ea ajunge la realitatea ultimă a demersului, printr-un discurs neconvenţional, caricatural, ironic:
„La ora 5 mergeam pe un drum de ţară. La ora 7,/ pe-o autostradă. Un poet înaripat traversa/ Calea Victoriei, dar nimeni n-a tresărit./ Stăteau cu faţa-n soare şi mâncau./ Dacă am oprit pe cineva, abia apucam/ să-i văd chipul, că se făcea noroi şi curgea./ Desfigurat, se scuza că nu ştia nimic despre versuri şi poeţi./ Doamne, nu mai era la cinste memoria,/ nu se mai vorbea în poezie, ci-n alte limbi./ Am simţit ce veche mi-era lumea, preaiubita,/ mai rămăseseră câţiva care ştiau cum trece-o şopârlă/ prin cimitir, pe drumuri vesele, cu morţi fraterni,/ în dreapta şi-n stânga, spre cătunul unde poezia/ era unul dintre săteni, dintre băştinaşi/ sau dintre vecinii noştri. Ei avuseseră un ochi/ pentru asta, din care clipeau hâtru-nspre noi,/ să nu ne simţim singuri, chiar dacă-n acelaşi timp/ hrăneau câinele, dădeau grăunţe la păsări./ Coteţul porcului se deschidea cu un zgomot anume,/ de îmbărbătare, vântul avea un farmec, o sclipire./ Poezia scălda totul, ajungea şi-n cuibarul/ unde găina clocea triumfătoare. Şi puii cu scufii erau aduşi,/ spre admiraţia unanimă, învăscuţi în mantii secrete de / poeme.” „O undă de mefienţă la adresa poeziei în sine” – notează criticul Bogdan Al. Stănescu. O meditaţie asupra scrisului şi a inspiraţiei, a actului poetic, mereu perfectibil. Şi personajele pe care le frecventează alcătuiesc, cu destulă detaşare, alter-ego-ul unei puneri în scenă a vieţii cu substraturile ei mitice, amendate imediat, în registru grav sau ironic: bufonii, tinerii, copiii judecători, dervişul, legatarii, exorcistul. Dozându-şi energia creatoare de la o carte la alta, Simona-Grazia Dima rămâne vestala postmodernă din spatele zeilor, familiarizată cu invocaţia, cu celebrarea şi cu reprimarea noilor tentaţii nefireşti.
Gheorghe MOCUŢA >>> lista autori
Foarte multe poeme ale Simonei-Grazia Dima, stranii, dense, cu o puternică amprentă personală, inconfundabilă în poezia română contemporană, ar putea fi luate drept arte poetice şi volumul La ora fulgerului, Limes, 2009, e plin de astfel de „găuri negre”, în preajma cărora oprindu-te ai iluzia că ţi se deschid adâncimile abisale ale viziunii sale. (…) Sunt doar câteva din nucleele dure care întreţin în jurul lor orbitele unor sensuri grave, ale căror forţe de atracţie şi respingere ţin în echilibru materia interstiţială a acestei cărţi strălucitoare, în universul interior atât de bine construit şi închegat al Simonei-Grazia Dima.
(…) În faţa „fiarei cu trup de adevăr” stă „martorul blând”: toată scenografia e pregătită ca pentru o înfruntare cu mize cosmologice, o luptă cu consecinţe ultimative, pe viaţă şi pe moarte, pare că urmează să înceapă între contrarii, iar această aşteptare prelungită a clipei decisive ridică la paroxism febra cuvintelor şi tensiunea cărţii, dar când semnalul „suprafiresc şi eroic” e pe punctul să anunţe apocalipsa, instanţa decizională a fragilei fiinţe cunoscătoare ia hotărârea care consternează întreaga ferocitate a lumii: „Îmi pun de fiecare dată cunoaşterea/ pâinea şi sângele pe masă,/ apoi mă predau. Mai cinstit nu se poate juca”. Mişcarea următoare e aceea de a „accepta cheful cu cerberii”: „Ei râd şi mă iartă,/ căci n-am dispreţuit ospăţul…/ şi plângem împreună/ pe masa mohorâtă/ la vederea unui pas zeiesc”; „Am traversat ura, am înţeles semnele/ cereşti, am strâns pietre scumpe şi ieftine/ şi fac întotdeauna pe dos de ce anunţ,/ să fie linişte, să fiu în sâmbure”. Creatorul cunoaşte arta războiului şi convenţiile acestui teritoriu „între templu, arena cu gladiatori/ şi teatrul ce montează crime adevărate”, dar nu se foloseşte de ea, „lupta plănuită n-a mai avut loc”, „am din ce în ce mai mulţi aşi/ în mânecă, dar nu joc”, optând pentru sacrificiul asumat de a fi „vedeta unei mări pline de rechini”.
(…) Pentru Simona-Grazia Dima poezia este un exerciţiu continuu de cunoaştere, prin înfruntarea agresivităţii realului, cu conştiinţa că adevărul ultim nu poate fi posedat, obiectual, fiind multicentric, plural, fluid, „Aula Magna a Universităţii Fluide”. Nu textul sedimentat idolatru e ţinta poeziei Simonei-Grazia Dima, ci raţiunea mistică a unui supra-text, sub imperiul căruia „martorul blând”, fragilitatea însăşi a spiritului creator, digeră incongruenţele şi cele mai înspăimântătoare ameninţări ale fiarei, într-un proces de cunoaştere care înseamnă punere în sintaxă şi lege, devenind astfel prin îmblânzire şi asimilare parte din fiinţa şi conştiinţa celui ce luptă cu sinele să înţeleagă – aceasta fiind de fapt adevărata bătălie a oricărui creator adevărat: „Conflictul, aşadar, nu mai poate izbucni acolo unde frica născută din iluzia necunoscutului lasă loc înţelegerii” (citat din volumul său de eseuri Labirint fără minotaur, Ideea europeană, 2008). (…)
Poate tocmai de aceea, dintre comentariile dedicate poeziei Simonei-Grazia Dima (la sfârşitul celor 88 de pagini de poeme ale volumului La ora fulgerului, autoarea adaugă 26 de pagini de citate semnificative, extrase din cronicile celor ce i-au recenzat cărţile, de-a lungul anilor), majoritatea remarcă dificultatea de-a intra în mecanismele generatoare de text ale poetei, insolitul şi stranietatera discursului său, unicitatea acestei poezii care a înaintat liniştit în timp, într-un con de umbră benefic, edificator aş spune, împotriva torentului general al ideologiei optzeciste, aşa cum s-a întâmplat de altfel şi cu poezia lui Aurel Pantea, cel mai apropiat coleg de generaţie, ca opţiune paradigmatică.
Simona-Grazia Dima este o conştiinţă literară superioară, tobă de carte, cu incursiuni spectaculoase nu doar în cultura indiană arhaică, sau în mistica medievală arabă, dar – în egală măsură – şi în cultura anglo-saxonă de ultimă oră, despre care a scris şi din care traduce cu consecvenţă. Poeta a oferit în cărţile anterioare filiaţiile sale genetice, remarcate deja de o serie prestigioasă de cunoscători, Bogdan-Alexandru Stănescu, Radu Voinescu, Nicolae Coande, Ovidiu Morar, Mircea A. Diaconu, Iulian Boldea, Cornel Ungureanu, Stefan Borbely, Marcel Pop-Corniş, dintre cei mulţi care au scris de-a lungul anilor despre poezia sa. Nu face excepţie nici acest volum, primele trei poeme introductive, Viziune în Cnossos. Spre sala reginei, Scrisoarea lui Li, astrologul, către soţia sa şi Floarea iernii, pot fi receptate ca veritabile arte poetice manieriste, iar decriptarea lor recapitulează explicit principalele teme, motive şi simboluri ale acestei fertile paradigme literare, care îşi are în Simona-Grazia Dima cea mai de seamă reprezentantă a sa în literatura română actuală.
Evident că palatul lui Cnossos, în ale cărui interioare ne aventurăm în poemul preliminar, trimite la constructorul labirintului, motiv central al viziunii poetice a Simonei-Grazia Dima, iar versul final deschide spre „spaţiul adânc al metamorfozei” – o altă temă constitutivă a acestui teritoriu unic, cu coeficient cuantic de stranietate şi farmec, alături de încorporările miraculoase ale întregului în parte (lumea într-un iel, sau într-un măr purtat de valuri, în alt poem), coborârea în corola unei flori ca într-o nouă „Ţară a Minunilor”, fascinaţia unei „mundus subterraneus” a iregularului, monstruosului şi grotescului, transformări transgenice, concetti şi imagini optice împosibile în realitate, ca în fasciantele gravuri ale lui Escher generate de întreţeserea planurilor de actualizare cu cele de potenţare, o imprevizibilă ars combinatoria, magia alchimică a unei materii magmatice, cu forme în curgere metamorfică de lavă ( „cărţile fierbinţi”), iar la polul opus – diamantul şi cristalele, ca motive recurente ale sedimentării. (…)
Universul poetic atât de personal al Simonei-Grazia Dima stă sub semnul fluidităţii şi cristalului, jocului şi ordinii, poemele cărţii sale La ora fulgerului putând fi considerate un fel de noi aventuri, actualizate ca scenariu, ale unei Alice în „Ţara Minunilor”. Pasiunea poetei pentru vietăţi stranii, dar şi vocaţia sa spectaculoasă de prestidigitator al cuvintelor, încălecând pragurile dintre regnuri şi lumi, pun în evidenţă fascinaţia irepresivă a copilului din cartea Simonei-Grazia Dima pentru inventarea unei lumi imaginare, compensatorii în raport cu „dreptul rănii de a rămâne deschisă” (poate o leziune a identităţii în straturi biografice adânci?), cu bizarerii şi legi ale propriului joc. În acest sens, scrisul poate fi o tentativă vindecătoare continuă a poetei, de a-şi apăra nucleul primar de ingenuitate agresată, absurdul unor viziuni şi ţâşnirea în nonsens, în unele poeme, funcţionând ca un impuls organic al revoltei şi nesupunerii la consens, prin revanşa jocului şi miraculosului asupra precarităţii brutale, corupătoare. (…)
În plus, faţă de toate determinările care circumscriu universul manierist, conturat impecabil de Hocke, poetica Simonei-Grazia Dima beneficiază de răsturnările spectaculoase pe care fizica cuantică le-a operat în raport cu logica aristotelică, spaţiul euclidian şi mecanica newtoniană, aflate sub girul milenar al imuabilităţii arhetipale a clasicismului greco-roman. Descoperirile de ultimă oră din domeniul fizicii particulelor elementare pun frontal în discuţie principiul identităţii şi al noncontradicţiei, însuşi raportul cauză-efect, aceste bulversări neliniştitoare fiind rezolvate strălucit de filosoful Stephane Lupasco, prin descoperirea terţiului inclus dintre bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi fals, în procesul fluid al devenirii sub semnul logicii dinamice a contradictoriului, mai degrabă a sentimentului pulsatil, decât a raţiunii cristalizatoare. De aici vine şi deschiderea Simonei-Grazia Dima spre zăcămintele indice ale meditaţiei şi iluminării, sau spre explorările misticilor sufiţi, care au experimentat căile cunoaşterii supreme, fără graniţe între lucru şi fiinţă, realitatea fiind percepută în noua ei puritate, mereu regeneratoare, fără contaminarea oricăror limbaje intelectuale, ce maculează, corup şi sclerozează lumea spiritului.
La ora fulgerului, deci, a unei materii interstiţiale, care purifică prin arderea înaltelor sale puteri cereşti, pentru a putea declanşa abia după aceea furtunile mentale răvăşitoare, regeneratoare. Acest moment biografic îi marchează noul volum al Simonei-Grazia Dima, una dintre cele mai originale şi valoroase poete ale literaturii noastre actuale, a cărei vizibilitate va creşte cu trecerea timpului, care lucrează în favoarea ei şi a operei sale. Totul e să aibă răbdare. Sau, cu versurile lui Gellu Dorian, dintr-un grupaj substanţial apărut în Apostrof 1/2010: „trece şi viaţa asta/ apoi vom vedea noi care pe care”. Iar în viziunea foarte inspirată, în registrul atât de personal al Simonei-Grazia Dima: „Aşii să fie căzuţi între plante de cameră?/ Jocul se joacă pe sine şi sunt diamante/ între cartofii de la bucătărie”.
Ion ZUBAŞCU >>> lista autori
Poesia Simonei-Grazia Dima armonizează o pledoarie pentru reabilitarea – paradoxală după unii – a metafizicii în bătrâna vreme a postmodernităţii de acum. Viziunile poetei provin din „meditaţiile sale asupra existenţei contemplate sub unghi metafizic”, aşa cum înseşi mărturiseşte. Discursul, chiar dacă tumultuos uneori, ocoleşte violenţele, agitaţiile, ba chiar emană vraja calmă a liniştii, ca un abur cultural tihnit şi învăluitor de lucruri bine tocmite. Restaurarea abordării metafizice rezolvă, la nivelul artei poemelor, „conflictul” platonician între modurile contemplativ şi meditativ, cu ecourile cioraniene cunoscute până în post-postmodernismul proxim – consună, în chiar titlul volumului, cu blitzul duratei instantanee a desăvârşirii frescelor migăloase pentru noi, privitorii miracolului revelat cu mijloace poetice, înluminura iluminării: La ora fulgerului[1], oximoron tâlcuind un timp fără vreme, o durată în afara timpului sau a tuturor timpurilor. Asemeni cristalizării într-o clipă a viziunii în momentul declicului revelatoriu, cum ar spune portretistul Joyce.
Volum de reportaje sufleteşti şi intelectuale în cheie lirică, prin leagănul civilizaţiei şi culturii europene internalizate, această a zecea carte de poeme a Simonei-Grazia Dima confirmă valoarea literară a precedentelor culegeri de versuri, întărindu-i statutul de poet important prin frumuseţea şi măreţia gândului, a cuvântului, prin armonia imaginii construite. (…) Simona-Grazia Dima călătoreşte mult şi iubeşte mult călătoria culturală, dezghiocându-i totdeauna miezul metafizic, înţelesul dătător de nădejdi calme, de bucurii etern-roditoare în spirit. Aflată „la ora fulgerului”, poeta ne preumblă pretextual în arhaica lume egeeană insulară ori de ambele maluri şi în străvechea lume balcanică, maica bătrânei noastre lumi europene, ca spaţiu cultural predilect. Undeva, poeta întâlneşte dansul unor călugări musulmani cerşetori la poarta minunilor lumii. (…) Ceva din misterioasa lume a tradiţiilor Imperiului Otoman, abolite prin reforma lui Mustafa Kemal Atatürk, invocă textele Simonei-Grazia Dima în volumul La ora fulgerului, fără a-i fi dedicate memoriei sultanului poreclit „Ilderim” („Fulgerul”) altfel decât semantic, prin taine lingvistice străvezii şi, desigur, aleatorii.
Autoarea este un melod al existenţei meditative, cu instrumentar poetic original, oarecum revoluţionar azi, tocmai prin întoarcerea propusă – în fapt, o constantă a instrucţiei personale a poetei provenite dintr-o familie de scriitori – la soliditatea culturii clasice a textelor de bază din Antichitate şi Evul Mediu, ca o binecuvântată restauraţie în duhul şi slova poesiei, azi izbite de valul post-postmodern al vulgarizării cu program; o întoarcere/rămânere/conservare & restaurare a limbajului poetic, în convenţia luminoasă a elementelor de areal cultural thracic/orfic din spaţiul egeeano-dunărean de întemeiere a spiritualităţii europene dăinuitoare. Fascinaţia Orientului, în varianta „minoră” oferită de lumea Asiei Mici, este uriaşă pentru receptorul vizat in linie direct-descendentă: „mă purific prin acest Ev Mediu/ al meu rătăcitor, mereu mai polisat/ în voitul său întuneric: plăcuţe de aur/ întoarse spre voi. Acută actualitate” (Actualitate, p. 69). Poemul Mawlana stă mărturie acestei aşezări de lucruri din prezentul cultural, când pelerinul fără casă, alungat cândva, se reîntoarce şi continuă să îşi rotească fiinţa în rugă, jurâmprejurul ficţiunii transfigurate în realitate[2], ca centru axial al existenţei sublimate în manifestare supravieţuitoare, indestructibilă, pentru că de natură şi esenţă spirituale: „Să mă primiţi în casă,/ ca pe dervişul rotitor,/ ca pe-un ascet fără lăcaş/ ori ca pe jidovul rătăcitor./ Găzduiţi-mă o zi, două,/ daţi-mi să mănânc piper, urzici,/ cântaţi-mi la acordeon,/ criticaţi-mă,/ încredinţaţi-mi spre educaţie/ copiii în faptul serii,/ trimiteţi-mă după cumpărături/ la băcănie şi la piaţă,/ spuneţi-mi, cu drag sau fără,/ Mawlana,/ apoi voi pleca,/ la un apus de soare prăfos,/ Mawlana,/ lumea mea n-are centru,/ centrul meu sunteţi voi” (p. 68). Condiţia „rătăcitorului”, asumată liric, edifică în poemele Simonei-Grazia Dima figura textuală (Barthes) a celui fără loc în aici şi acum, pentru că locul şi timpul obţinute în taxonomia valorilor vehiculate ţin, pur şi simplu, de etern şi de universal – condiţie definitorie a spiritualului. Ceva indelebil din delicateţea cu fermitate a poemelor ermetistului Ion Mircea, din farmecul emoţionant al misteriilor poetului Dumitru M. Ion, ceva pentru care istoria omenirii nu constituie decât un pretext, regăsim la autoarea volumului de deplină maturitate poetică, La ora fulgerului.
Emblematică pentru calitatea poesiei adunate de Simona-Grazia Dima în recentul volum este asemănarea care o deosebeşte, totdeodată, de lirica altui mare versificator de la noi: Emil Brumaru cerşetorul de cafea şi părintele lui Julien Ospitalierul, Arthur Detectivul, al Reparatei ş. cl. Ambii poeţi par a se istovi în complexe existenţiale, revoltaţi creator contra firii cu care i-a zidit Creatorul; împotrivindu-se permanent prin expresie artistică, fiecare în felul său, definiţiilor definitive, generice. La ambii poeţi, realizările literare ale acestor lupte particulare între materie şi spirit ating nivelurile cele mai înalte ale artei poetice. Dacă medicul moldovean urmăreşte, cum ar spune Virgil Podoabă, „catabaza orfică” a descinderii spiritului său ludic în materie (prin îmbăierea intelectului în savori naturale, iar mai nou de-a dreptul naturaliste), Simona-Grazia Dima reface oarecum acelaşi traseu hărăzit în ordinea Creaţiei, dar în sens invers. Poeta sublimează, pe verticala sacră, înţelepciunea bucătăriilor, filosofia hrănirii trupului, în simboluri spirituale din cele mai neobişnuite, mai exotice pentru un occidental, venind dintr-o lume culturală arhaică pe care arta sa o personalizează/particularizează şi în care poeta evoluează artistic. Organicul spiritualizat în aceste poeme după reţeta unei prăjituri turceşti inspirate de ‘eternul feminin’ (Cevizli Dilber Dudagi, unde ultimele cuvinte s-ar traduce prin Buzele Frumoasei) devine, prin arta bucătarului-filosof, hrană trupească şi sufletească în acelaşi timp, ce poartă în rostul său, pe lângă numele nucilor tocate mărunt, dulceţuri ce vor să concureze farmecul dintotdeauna al femeii. O vechime arheală (Th. Codreanu) familiară până la a deveni contemporană, convivială în specie, irigă spaţiile larg-sufleteşti în care un spirit european originar, răsăritean, redescoperit, îşi surprinde descendenţii apuseni, aşa cum poate că o făceau în literatura românească din anii’30 ai veacului trecut, poemele lui Al. Al. Leontescu. Versurile Simonei-Grazia Dima traduc un dor şi o jale fără seamăn, o dragoste cu durere – aşa cum numai un poet-femeie poate asuma şi spune – pentru tristeţea că lumea nu se desprinde din răutatea ei, ce nu-i de bunăseamă decât o formă a prostiei omeneşti, a unei lumi infantilizate perpetuu. Nostalgia imposibilei Castalii apare, aici, copleşitoare, maternă, cu severitatea robustă a unei matroane romane ori spartiate. Portaltoiul mentalităţii siderante a maicii Dioscurilor, cu rădăcini până în sanctuarele cabire, până în samothrakiene vămi şi mai adânc, la pelasgii cabirimi cu nume fenician, foşneşte reîncărcat, reacordat în registru orfic: „să întruchipez, aievea, pe muţeşte,/ visul lui Platon, Kant, Meister Eckhart,/ Rumi, Kabir, Shankara” (Doamna Reis, p. 9). Or, până şi Dioscurii pieriră ucişi de verii muritori… Rostirea poetică irumpe calm, grandios, în tonuri grave ca sonurile de violoncel, hrănită de acest spirit arhaic, vizitat în aşezări contemporane ale comorilor sale antice şi degustat în atemporalitatea mirodeniilor vrăjite. Poemele păstrează pe alocuri savori lingvistice rare, vechimi de mireasmă din Cartea Deborei (XIII veacuri înainte de Hristos). Clădită pe atât de trainice antropologii, poesia Simonei-Grazia Dima se înfăţişază, La ora fulgerului, ca un omagiu adus cu deplină încredere în puterea iniţiatică a cuvântului său poetic, limbii româneşti – matrice şi odraslă a gândirii vieţuite în cumpăna Orientului micro-asiat cu Occidentul. Ca odă a civilizaţiilor succesive din acest areal fabulos, fascinant şi interiorizat/internalizat, trăit organic adică, cu sensibilitatea specială a conştiinţei feminine aparţinând unei înalte preotese a contemplaţiei culte.
„Iluminările” Simonei-Grazia Dima restaurează o atmosferă poetică rară de rafinate densităţi şi calme valori, cum găsim bunăoară la grecul Odisseas Elytis, ori la francezul Saint-John Perse, refugiat pe timpul celui de al doilea război mondial în Statele Unite. Ele personalizează alchimic substanţa poetică în aparenţa decorului vetust, de sanctuar, sunt vii în absenţa zeului, resuscitând o sacralitate din observaţii în lumea zeităţilor mărunte, aproape obiectuale, într-o anamneză oficiată parcă spre a convinge de adevărul formulării noiciene despre esenţa culturii (tot ce ne rămâne după ce am uitat tot ce am învăţat); fără a eluda întrutotul contactul cu violenţele din contingentul paradoxal – gură de aer salvator şi în acelaşi timp condamnator: …„această/ cuprindere-n văz, transportul tuturor, pliaţi,/ în arca translucidă. Se foloseau de tine, liniştiţi, să-i treci. Un Charon al lumii acesteia./ Trăiau în draci. Se osteneau cu viaţa. Din trup/ li se ridica fum. Îşi dădeau pruncii la ore de chitară,/ de acordeon. Pupau mâini, să treacă examene./ La probă, croitorul le acoperea cu stofe/ şoldul în ardere. Te asurzeau cu manele,/ cu zgomot de picamer” (Dragostea se dezvăluia lent, p. 17). Retractilă, mişcarea pe „strada mentală” divulgă respingerea brutalităţii imanente a prezentului/contingentului, preferinţa autoarei pentru siguranţa „amniotică” a vechilor înţelesuri uitate, dar verificate, trainice, definitive: „Dar noi nu strângem iarba din scuarul acesta atât de pur,/ ci alergăm spre orice ni se pare Lumea nouă/ şi ne trezim lângă aceiaşi comeseni,/ la cheful de unde-am dispărut demult” (Să schimbăm lumea, p. 23).
Cinematica poemelor este animată de un bestiariu fabulos, înzestrat cu puterea pieselor din jocul de şah, o metaforă a existenţei, o Ţară a Minunilor răsfoită cu umor, cu ironii: …„trei pisoi te privesc, zbârliţi, dintre pernele/ de pe divan, nu-i de glumit, au papioane vişinii/ la gât, dar pot oricând să te distrugă” (Viziune în cnossos. Spre sala reginei, p. 5), …„babuini năzdrăvani ghicesc gândurile musafirilor,/ pe heleştee rătăcesc, în nimburi roz,/ lebede cu ochii închişi” (Scrisoarea lui Li, astrologul, către soţia sa, p. 6); în concurenţă complementară cu elemente prin care mineralul şi vegetalul dobândesc valenţele cerebralului vegetativ: „Vino să petreci/ pe corola acestei flori/ de stâncă vibratilă [...]/ Ea mângâie cu staminele o curte aspră,/ o gospodărie ţărănească/ uitată” (Floarea iernii, p. 7).
Recursul la metoda kathartică (de la aristotelicul katharsis şi mai puţin de la ‘erezia cathară’) de purificare a conştiinţei, încrederea în puterea de transformare mistică a omului prin asceza culturală (sic!) obligatorie, mărturiseşte adopţia convingerii că poesia este o poartă a splendorii în cuget şi duh, precum o rugăciune (Brémond). Cartea se deschide în peisajul patrimoniului universal din palatul de la Cnossos, insula Creta, cu invitaţia fermă ca o inscripţie ajutătoare pe fruntea unui monument imemorial, ontologic: „lasă-te purtat, înţelege,/ spre spaţiul adânc al metamorfozei” (Viziune în cnossos. Spre sala reginei, p. 5). Spirit poetic dedat contemplaţiei lumii (în speţa celei mediteraneene pentru acest volum) cu desperare de scrib îndrăgostit, Simona-Grazia Dima se autodefineşte în termenii sacrificiali, de asumare definitivă, ai unui jurământ de devoţiune şi fervoare mistică: „Lumea prăvale acum un belşug de lumină./ de ce am fost aduşi în această glorie?/ Pentru bucurie, pentru caznă?/ Cu feţe mereu dăltuite de raze,/ trecem indescifrabili, de-a valma, prin pieţe./ Copil de-aş dăinui, să nu-nţeleg nimic nici azi/ nici mâine şi doar să celebrez, pe mai departe,/ misa în obscuritate: pentru punctul de fugă/ în-ocnă-nflorit, cum roza, să mă împroaşte/ rafale de noroaie. Nimic din ce ar aminti/ diamantul. Ce, totuşi, radios, pulsează” (DE CE?, p. 21). Şi ne amintim: într-o lume cu atât de multe zeităţi sângeroase, cruzimea omenească a condamnării pe viaţă şi pe mai multe generaţii chiar, a leproşilor izolaţi de semenii lor pe Insula condamnaţilor, Spinalonga, în apele de azur şi turcoaz ale insulei Creta! „Îmi pun de fiecare dată cunoaşterea,/ pâinea şi sângele pe masă,/ apoi mă predau” – ne iniţiază poeta: „Mai cinstit nu se poate juca” (În plină zi ca pentru noapte, p. 50). De la acest nivel mai departe, vorbeşte cu glasul poetei, Poesia. Restul în preajmă e numai tăcere.
Înzestrată cu o sensibilitate sufletească aparte, cu un gust intelectual nepervertit în vreun fel de modernitatea aflată în fază decadent-post-existenţială, şi cu forţa de expresie plastică a unui maestru, Simona-Graţia Dima ne îmbie spiritul cu aromele tari, îmbătătoare şi îndelung-rafinate ale culturii din spiţa Mewlana, în chiar anul când Istanbul-Constantinopol-Bizantion sunt întreite feţe ale uneia şi aceleiaşi nestemate: Capitala Culturală Europeană 2010. Să fie o întâmplare faptul că poeta secretar-general al PEN-Club România ne prezintă tocmai acum ispita balcanic-egeean-orientală a volumului său de poeme La ora fulgerului, ca pe o ofrandă în felul jocului cu mărgelele de sticlă al lui Hesse, ca pe o superbă provocare la lectură?
Note:
[1] Simona-Grazia Dima, La ora fulgerului, Cluj-Napoca: Editura Limes, 2009 (colecţia „Magister, coordonată de Mircea Petean, cu o copertă de Cristian Cheşuţ după un tablou de Paul Klee) – 120 de pagini, din care, pe lângă conţinutul de poeme, 27 de pagini de „Ecouri critice”.
[2] O mai plastică imagine a misteriei timpului întors ne oferă chiar autoarea: „Eram ostatic,/ mă risipeam în zeii microscopici iviţi ca funigeii/ pe marginile de puf ale fiinţei mele, ale robei/ ce mă apăra, îmi salva chipul secret/ de crâncena transformare a sticlei în nisip,/ a visului în viaţă” (DIMINEAŢA ŞI APUSUL CU MINE, p. 16).
Mihai POSADA >>> lista autori
Poezia Simonei-Grazia Dima separă prin fluxul ei eterul de umbra fiinţei. Fiinţa retrasă scoate din spaţiu, odată cu sine, improprietăţile gândirii, lăsând ceea ce îi este propriu meditaţiei la un loc cu visul. În această fază, visarea Simonei are două forme de energie: una potenţială şi una cinetică. Cea dintâi nu ţine de experienţă, ci de energiile divine, pe care Sfântul Duh le coboară asupra blândului om, încât experienţa acestuia (chiar cărturărească) devine intuiţie pentru fluxul memoriei, a cărui conduită nu mai poate face nici în haos abstracţie de morală. În acest stadiu de fiinţare, prin colonizarea neantului, emisia de cuvinte care nu este oglindită exclusiv de eter devine un abuz, abuz pe care poeta nu şi-l permite. Candoarea textului poetic al autoarei ţine de cinetica în gol a metamorfozelor, care, disperate, caută informaţii livreşti. Experienţa de viaţă a Simonei este în primul rând linia de conduită a „graţiei catolice” (manifestare a universalităţii harului), care fuge de tot ceea ce a fost compromis prin religie, mistuind nostalgii neoorientale. O creştină de care nu s-a atins niciodată mizeria morală, Grazia cercetează refuzul de a fi om al unora dintre semenii săi, căutând să le redea, prin gândire, demnitatea. În aceste situaţii noi, în exclusivitate imponderabile, toate cuvintele discursului capătă funcţionalitatea unor concepte. Funcţionând ca nişte concepte, chiar dacă nici unul dintre ele nu este în realitate un concept, cuvintele poetei au o sugestie închisă ermetic de eterul ce slujeşte ca fond de proiecţie, până când sensul se loveşte de el cu durere, ca de un ecran mut şi dur, devenind apoi, în mişcarea lui de recul, în întoarcerea la sinele său, propoziţii şi fraze (chiar eliptice uneori).
Nu există o diferenţă între lumina exterioară şi lumina fiinţei poetei. Simona-Grazia Dima îşi creşte în suflet lumina şi îşi descreşte de la un poem la altul întunericul interior. Ceea ce este materialitate în om, cusut şi descusut pe toate feţele, este supus rigorilor şi unei discipline inumane, până când este redus la o tăcere tensionată şi, apoi şi de aici, la o inexistenţă tensionată. Refluxul memoriei îi aduce Simonei-Grazia Dima liniştea, atunci când inexistenţa tensionată se cuprinde de energiile prin care Sfântul Duh întregeşte, călăuzind viaţa, trecând-o prin eterul care o oglindeşte, înspre sensuri deduse din alegoriile unor „fiinţe mici“ şi din abstractizările inocente ale curiozităţilor mature, dar de o puritate copilărească. Versurile poetei par haine care îmbracă filosofi, preoţi şi pastori invizibili. Toţi vieţuitorii invizibili ai poetei sunt disciplinaţi ca şi ea, sunt împreună, într-un convoi de pelerini ce se îndreaptă către porţile misterului. Lumina Simonei, plocon al luminii increate, dezinhibă misterele rând pe rând şi le lasă apoi să vegeteze sub vânturile spiritului. Misterele sunt plantele preferate ale autoarei, care nu are un raport conflictual cu imaginea sa reflectată de Eterul Întregitor. Astfel, memoria acestei extraordinare poete este secţionată pe compartimente articulate între compartimente nearticulate şi ea trece din unul în altul, lăsând să-i picure din vârfurile degetelor semnificaţii atonite, pentru care nu există prăpăstii şi nici versanţi înspăimântători de abrupţi.
Creştină profundă şi timidă, Simona are un ermetism înnăscut. Când energiile cinetice ale visului sunt cele de succesiune, fruntea se descreţeşte, pentru că viziunea este receptivă la prietenia cu lucrurile, cu viaţa metodică până la refuz a lucrurilor. Când energiile cinetice ale visului sunt în succesiune, discursul intră, din ermetismul simbolurilor livreşti, în suprafiresc,acolo unde paralogicul traversează opoziţia contrariilor. O mare distincţie înserează, de la titlurile inspirate până la ultimele versuri, din texte, lăsând lucrurile într-o linişte abisală, care este un alter ego al rafinamentului artistic. Deşi spre şi prin lucruri este o privire ca prin microscop, acestea nu se supradimensionează. Devin doar mai clare şi mai autentice. Privirea Simonei pune pe fiecare lucru văzut în poem un sigiliu de cancelarie domnească, pe care numai ea, prin forţa-i morală, îl poate ridica, atunci când şi pentru atâta timp cât doreşte. Astfel, lucrurile şi „fiinţele mici“ sunt protejate de viziunea poetei, în egală măsură cu cititorii poetei. Şi, fiindcă ermetismul poetei se manifestă ca o infinită pudoare, cititorii împrumută, când contemplă misterele, mirarea poetei. Între poetă şi „lucrurile“ sale nu există frontiere, cum nu există nici între poetă şi cititorii săi. Această stare de fapt duce deopotrivă la o globalizare a perspectivei şi a eului poetic. Astfel se explică acest lirism centrifug şi uniform.
Simona-Grazia Dima scrie o poezie transpersonală, nu impersonală, cum greşit consideră unii dintre comentatorii ei, preluând termenul de la Titu Maiorescu, care, la rândul lui, l-a preluat, fiind inspirat de Immanuel Kant. De aceea şi pare că ea se retrage din poem, că ar scrie deci o poezie din care adeseori dispare poetul. Prietenă cu lucrurile până la tăcerea abisal împlinită, prietenă, ca o sfântă, cu toate fiinţele, dar mai ales cu fiinţele mici şi cu lucrurile, poeta aceasta, din smerenie, iar nu din nu ştiu ce tehnici literare, se retrage din iubire, pentru a le lăsa spaţiu vital. Se retrage după ce, prin iubire, le-a făcut că comunice între ele şi să se împlinească. Lucrurile din poeziile Simonei comunică între ele la fel de bine cum comunică oricând cu autoarea şi cu fiinţele mici. Când i se întâmplă unuia dintre ele ceva, li se întâmplă tuturor acelaşi fenomen, pe principiul vaselor comunicante.
Simona-Grazia Dima scrie o poezie lirică plină şi rezervată, plimbându-se mereu prin spaţiile sale imaginare, care sunt una cu spaţiile reale, la care se adaugă discret fiinţa sa nobilă.
Odată citită această poezie, care transcende persoana, nu individul, rămâne pentru totdeauna în memoria lectorului ei. Îi doresc Simonei să fie mai des comentată de persoane, nu de indivizi.
Aurelian Titu DUMITRESCU >>> lista autori
Preocupată de rolul poeziei în procesul devenirii, Simona-Grazia Dima demonstrează în volumul La ora fulgerului[1] că versul poate fi ordonator, că animă, reconstruieşte lumea. Poeta este interesată de recuperarea purităţii pierdute a omului mutilat de realitatea devoratoare, de cotidian, de propriile neîmpliniri.
Volumul debutează cu un poem, Viziune în Cnossos. Spre sala reginei, în care poeta propune o veritabilă călătorie spre adâncuri unde întâlnirea cu focul este inevitabilă şi pare a-l pune pe cel care urmează a fi iniţiat într-o postură extrem de dificilă: „[...] Un cutremur blând, roşiatic, / zgâlţâie zidurile, dar crăpăturile-s inofensive, / prin ele flori curioase obraznice scot capul / (dar cum va fi când vei întâlni focul?)” (p. 5) La capătul drumului se află regina „în noian de valuri”, înconjurată de „câini de lavă”, călătorul fiind îndrumat să se lase purtat „spre spaţiul adânc al metamorfozei” şi astfel să se salveze.
Focul este în poemele Simonei-Grazia Dima un element care are funcţia de a mistui şi de a lumina în acelaşi timp, de a reactiva prin căldură unghiuri ale unei realităţi care trebuie recuperată. Imaginea fulgerului, care domină scrierile din acest volum, nu este altceva decât o manifestare extremă a acestui element primordial. Universul poeziei Simonei-Grazia Dima este asemenea celui despre care vorbeşte Diogenes Laertios, un univers limitat, unica lume pe care o cunoaştem născându-se din foc „şi iarăşi ia foc, aprinzându-se rând pe rând după anumite perioade determinate, în vecii vecilor”[2]. În spirit heraclitian, poeta asociază logosul cu focul, prin intermediul acestui arhetip refăcându-se legăturile intime cu materia şi propunându-se un tip de iniţiere care presupune arderea, mistuirea. În jurul arhetipului focului se concentrează în acest volum alte subteme cum ar fi universul lucrurilor mici, insula şi mlaştinile, templul şi drumul, strada şi visul. Arderea este obsesivă. Ea coincide în unele cazuri cu pierderea neputinţei. Alteori este sinonimă cu pierderea inocenţei. Deşi este aproape de aflarea adevărului, omul se sfieşte să vorbească de teama mistuirii: „De foc ne temeam, în foc ne-am pierdut neputinţa. / Mereu atenţi – ne întrebam la ce flacără, / la nava incendiară (dar ne sfiam să spunem)”. (Armură de foc, p. 26) „Cavalerii invincibili”, fără armură, aşteaptă „arderea după ardere”, autentica iniţiere a fiinţei, „pârjolul vesel, arsura fericită hohotul flăcării”.
Focul purifică, rugul fiind în aceeaşi măsură şi „un însoţitor al evoluţiei”[3]. Iar devenirea nu este posibilă în poeziile Simonei-Grazia Dima decât în momentul în care fiinţa reuşeşte să învingă timpul, să se elibereze. Eliberarea sinelui se face tot în raport cu arderea, focul luând forma fulgerului. Roşul rugului se transformă în lumină albastră, rapidă, orbitoare. Albastrul este o reprezentare a experienţei interioare transferată asupra spaţiului urban, exterior. Oraşul îşi impune imaginea „de oţel şi sticlă” în lumina orbitoare a fulgerului, fiind în accepţiunea poetei un spaţiu în care se poate manifesta plenar, liberă de orice constrângeri. Deşi se află închisă într-o cameră, afară, sub lumina albastră a fulgerului, libertatea „arde”: „Într-o anticameră din clădirea de oţel / şi sticlă, n-aveam niciun atu, / decât pătratul capricios de lumină, / rătăcit pe oglinzi – apă şi foc, / apă şi foc, mereu neauzit limbaj / peste lucruri, dovezi ca florile: / să le culegi din câmp, / a doua zi să piară. / Încercam să-i opresc goana albăstrie / şi mă străfulgera – iute ridicam degetele, / libertatea ardea”. (Din nou, Pompeiul, p. 83)
Imaginea fulgerului este când interioară, când exterioară. În interiorul ochiului „frate” se conturează imaginea albastră a fulgerului dătător de viaţă, care naşte noi generaţii. El, cel interior, vede trecutul renăscând sub lumina orbitoare a fulgerului. Trecutul este simbolizat de imaginea casei dărâmate, a curţii interioare, a caisului de altădată. Fiinţa nu se poate recompune decât în spaţiul în care în trecut a cunoscut liniştea şi fericirea. Doar aici poate renaşte cu demnitate: „Cât de adânc ar putea ochiul să fie un frate? / Casa năruindu-se în tăcere, demn, / n-ar mai fi sigură. [...] / El ar fi-n stare să-i / renască zidurile, / curtea interioară, caisul. / Ar găsi firul de foc ascuns / din care i-a pornit gloria. Din el ar face o nouă / generaţie. Am fi noi înşine, aceeaşi, / fără teamă. Amurgul, zorii, / în fiinţa noastră, deschiderea / zilei prin noi. Onoare, iarăşi”. (Ochiul şi casa, p. 73)
Focul este, aşa cum susţin Gilbert Durand[4] şi Gaston Bachelard, un arhetip libidinal, la fel de violent ca arhetipul apei. „Focul sugerează dorinţa de schimbare, de bruscare a timpului, de aducere a vieţii la capătul său, la al său dincolo”[5], iar apa este „un simbol natural pentru puritate; ea conţine sensuri precise unei psihologii prolixe a purificării”[6]. Apa şi focului, elemente ale sexualităţii şi ale purificării în egală măsură, sunt exploatate şi de Simona-Grazia Dima. Pentru aceasta apa şi focul reprezintă un limbaj aparte, interior, fluid şi „neauzit”, adică intim. Apa reechilibrează fiinţa de foc, fiinţă care, la o a doua naştere, şi-ar dori să fie „om de apă”. Alături de vânătorul de păsări, orbul de sub pământ sau preoteasa, omul de apă este poate cea mai impresionantă „apariţie” din „mitologia” poemelor Simonei-Grazia Dima: „De-ar fi să mă mai nasc, / fă-mă un om de apă ori unul de metal, / iar nu de foc. De pământ? / Să ia sfârşit traseele de flăcări / ce mă spintecă, / aşa cum până-n vârf cărarea / taie un munte”. (Omul de apă, p. 19) Poeta caută şi în acest poem liniştea pierdută pe care o asociază cu pământul[7], componenta solidă a universului. Este evidentă semnificaţia maternă a acestui element primordial, piatra fiind cea mai dură formă a pământului-mamă, element al neclintirii, al durităţii, al rezistenţei în timp. De aceea poeta îşi doreşte transformarea în insulă, în stâncă scăldată în mare. „În locul meu / vă veţi izbi de o movilă de pietre” (Eu, p. 20), spune Simona-Grazia Dima în alt poem. Fiind însă conştientă de natura sa asemănătoare focului, ia în calcul şi transformarea în lavă, fluidizarea şi apropierea ca structură de elementul apă. Ştie că numai aşa ar putea deveni un om fluid, „un om de apă”, mai aproape de marile adevăruri ale lumii, de viaţă: „Să fiu o insulă în mijlocul mării, / eu, care m-am gândit mereu / la singurătatea stâncii scăldate de valuri / şi care am înţeles că piatra aceea singură / are mai mult curaj decât mine. / Dar, dacă trebuie / fă-mă această lavă / sau fumul din jurul ei, / poate-am să înţeleg mai bine viaţa”. (Ibidem)
Volumul La ora fulgerului spune povestea reîntregirii androginale. Două dintre poemele publicate în această carte sunt intitulate Eu şi Tu şi surprind poate cel mai bine concepţia poetei despre dragoste, o asimţire de „lucruri şi cuvinte” (Eu, p. 20), o „înghiţire” completă a suflului celuilalt, o transformare a eului care aduce cu sine asimilarea unei alte limbi, a unei alte religii, a unui alt ritm: „Mi-ai pătruns fiinţa atât de adânc / te simt ca pe-o sevă / urci şi cobori / te reverşi ori te strângi, / pretutindeni îţi aud / clocotul – încă tragic. [...] ţi-aud doar foşnetul de minotaur – / să te înghit să te încorporez: / voi vorbi pe limba ta, / mă voi ruga în ruga ta, / voi striga din trupul tău, / în numele tău / nepierzător / de mine însumi !” (Tu, p. 38)
Pentru Simona-Grazia Dima, iubirea este „ceea ce nu leagă”, „un rit de lumină”, centrul, „plămada înţelegerii”. Urmând cuvintele apostolului Pavel din epistola atât de cunoscută, poeta pune dragostea înaintea tuturor faptelor de glorie, considerând-o eliberatoare: „S-ar deprinde uşor într-un rit de lumină, / ar fi lăsat la vatră cu toată gloria strânsă – / nu i-ar fi scrisă nici o altă faptă. Descoperind-o, / ea nu-l va înrobi. Iubire e ceea ce nu leagă”. (Rit de lumină, p. 72)
Lumea urbană a Simonei-Grazia Dima se consumă în blocurile cu zeci de etaje unde viaţa omului modern se scurge rapid datorită activităţilor monotone şi compromisurilor. Ni se dezvăluie o societate sufocantă cu oameni care „se osteneau cu viaţa” şi „pupau mâini, să treacă examene”, în care „pruncii” trebuiau daţi „la ore de chitară sau de acordeon”, unde „casele trebuiau ridicate”. La fel ca poeţii suprarealişti a căror influenţă este evidentă, în unele dintre poemele acestui volum, Simona-Grazia Dima găseşte salvarea în iubire, somnul fiind mijlocul prin care se accesează o altă lume, diferită de cea cotidiană: „Tu erai forţa albă a aşteptării, conul de lumină / deschis. Dragostea se dezvăluia lent: această / cuprindere-n văz, transportul tuturor, pliaţi / în arca translucidă. Se foloseau de tine, liniştiţi, să-i treci. Un Charon al lumii acesteia”. (Dragostea se dezvăluia lent, p. 17)
Nu putem încheia demersul nostru critic fără a ne opri asupra unui poem narativ în care, sub masca doamnei Reis, descoperim o Simona-Grazia Dima în deplinătatea feminităţii şi frumuseţii ei, transformată profund în urma experienţelor tulburătoare ale iubirii şi morţii. Poemul este un manifest în care se transmite ideea că sunt inutile dezbaterile despre „diferenţa dintre fiinţe” sau despre „neasemănarea dintre bărbat şi femeie”. Femeia, spune Simona-Grazia Dima, poate fi o „bogăţie a locului”: „Pe străzile lui De Chirico / am trăit o frumoasă poveste / de dragoste: eram doamna Reis / şi, graţie iubirii, păream, în sfârşit, / misterioasă, lumea era mulţumită (ca şi de iubirea / mea pentru domnul Reis), ştiam să port pălării, / apoi să conduc munca pe plantaţii, / după ce am rămas văduvă, şi mai ales / să întruchipez, aievea, pe muţeşte, / visul lui Platon, Kant, Meister Eckhart, / Rumi, Kabir, Shankara. Treceam / prin arşiţa oraşului, mă salutau toţi / cu pălăria până-n pământ, n-avea / nimeni habar de stigmatele mele”. (Doamna Reis, p. 9)
Aşadar, iubire, foc, libertate, iată cuvintele de ordine ale volumului La ora fulgerului, semnat de Simona-Grazia Dima, o poetă care de-a lungul timpului a demonstrat că poezia nu este doar literatură, ci şi un mijloc al iluminării, eliberării şi salvării.
Note:
[1] Dima, Simona-Grazia, La ora fulgerului, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009
[2] Laertios, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 287
[3] Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Bucureşti, Editura Univers, 1989, p. 18
[4] Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Bucureşti, Editura Univers, 1977
[5] Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Bucureşti, Editura Univers, 1995, pp. 43-44
[6] Bachelard, Gaston, op. cit., p. 152
[7] Bachelard, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei, Bucureşti, Editura Univers, 1999
Isabel VINTILĂ >>> lista autori
Încă de la debut, (…) Simona-Grazia Dima a atras atenţia printr-un stil personal – fără influenţe din partea colegilor săi de generaţie, optzeciştii, aflaţi în momentul respectiv în culmea ofensivei textualist-postmoderniste şi în plină afirmare a crezului lor estetic, nu chiar aşa de magnific, cum se va dovedi mai târziu –, stil care între timp a devenit un fel de marcă a sa. Marcel Pop-Corniş vedea în poezia debutantei de atunci una „a celebrării, a sărbătoririi cunoaşterii din interior a lucrurilor”. De asemenea, mai remarca în volumul cu pricina „acele poezii care transcriu sentimentul intimităţii, complicităţii cu lucrurile, un fel de viziune dinăuntru, filtrată prin imaginaţia poetică”. A fost un verdict perspicace, o identificare precisă a locului Simonei-Grazia Dima în poezia noastră contemporană. Un loc pe care şi l-a păstrat intact de atunci. Volumele ulterioare nu au făcut decât să-i confirme vocaţia pentru poezia cu substrat gnomic, preferinţa pentru cunoaştere, raţiune în defavoarea sentimentului, a omenescului sau „prea omenescului”, în cele din urmă.
De-a lungul unei cariere literare derulate calm, fără meandre şi fără căutări şi tribulaţii inutile, poeta a beneficiat de comentarii empatice, pertinente la fiecare apariţie a volumelor sale. Au scris despre versurile Simonei-Grazia Dima nume importante ale criticii româneşti, ale literaturii noastre în genere: Vasile Popovici, Traian T. Coşovei, Marin Mincu, Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Adrian Dinu Rachieru, Ştefan Borbély, Mircea A. Diaconu şi mulţi alţii. Ceea ce a consolidat o reputaţie literară solidă, întărită cu fiecare nouă carte. Mai trebuie spus şi faptul că Simona-Grazia Dima este o scriitoare foarte activă în planul publicisticii literare, susţinând rubrici în reviste prestigioase, angajându-se chiar în chestiuni care ţin de activismul şi vizibilitatea internaţională a breslei, în calitate de secretară a PEN Clubului Român.
Poezia Simonei-Grazia Dima a avut mereu o dimensiune criptică, limbajul pe care îl foloseşte este unul care ascunde adevăratul sens, cumva în spiritul textelor alchimiştilor şi ale învăţaţilor esoterişti. De altfel, am mai observat şi cu altă ocazie încifrările unor mesaje în sintagme şi fraze aparent anodine sau impenetrabile, ca sentenţele unor doctrine secrete, nu o dată poeta făcând proba unor iniţieri în asemenea doctrine. Aşa încât poemele nu-şi dezvăluie sensul de la prima lectură.
Ceea ce se poate observa şi în volumul La ora fulgerului (Editura Limes. Cluj-Napoca, 2009). Am să citez, pentru exemplificare, poezia „Cuvântul tău”: „Cuvântul tău./ e-o untură prelinsă din cer,/ un porc uriaş de tăiat în Ajun,/ un drakkar sclipitor/ despicând valurile./ El cade-ntre hoardele ce se ucid,/ ulei providenţial/ pe mări turbate./ E schitul/ unde revezi/ odorul furat/ cândva de barbari”.
În faţa unei asemenea poezii, cititorul poate fi în prima clipă descumpănit. Cu puţină atenţie, se poate însă pătrunde dincolo de ritmul uşor incantatoriu – o altă trăsătură despre care s-a mai vorbit, a poeziei Simonei-Grazia Dima –, acolo unde sensul se încheagă din referinţe parcă anodine, parcă misterioase. Una dintre ipotezele de lectură poate pleca de la ideea că este vorba despre modalităţile contradictorii, paradoxale, obscure, neînţelese de mintea umană prin care se manifestă lucrarea Divinităţii (Nepătrunse sunt căile Domnului!, cu alte cuvinte). Untura prelinsă din cer poate fi o albă binecuvântare, dar poate fi şi un combustibil, ceva care se aprinde, ştiut fiind că şi untura (sau seul), şi parafina, au culoarea albă şi ard – în opaiţe sau în chip de lumânări – în cadrul unor momente şi practici ceremoniale. O parte din lumea creştină asociază tăierea porcului cu un sacrificiu ritualic. Drakkarele sunt temutele corăbii ale vikingilor, cele care răspândeau groaza pe ţărmurile Europei medievale, îngăduite – cu violenţa, violul, moartea, jaful pe care le aduceau –, de Cel de Sus în conformitate, desigur, cu o socoteală care scapă muritorilor, dispuşi să asocieze Fiinţei Supreme mai cu seamă mila şi bunătatea. Aici îl avem exprimat pe Dumnezeul pedepsitor, Dumnezeul mânios al iudaismului de început. Dar cuvântul lui Dumnezeu cade şi între hoardele care se ucid, precum uleiul pe care corăbierii de odinioară îl vărsau din butoaiele de la bord pentru a calma valurile ce ameninţau, pe furtună, să scufunde nava. Câteodată, se întâmplă ca un vas preţios dintr-o biserică, un obiect de cult folosit pentru a celebra măreţia lui Dumnezeu, legătura cu acesta, pentru a-i aduce ofrande, să devină râvnit de jefuitori pentru valoarea lui lumească, pentru metalul sau pietrele preţioase care îl alcătuiesc. Iar mâna ascunsă a lui Dumnezeu face ca el să se regăsească, mai târziu, prin nepătrunse căi ajuns, la un alt loc – dar la „locul lui”, totuşi –, într-un alt lăcaş de cult.
Poezia aceasta relevă, parcă, o dimensiune care a fost mai puţin evidentă în poezia de până la acest volum a autoarei. E ca şi cum vorbeşte de la o înălţime la care a ajuns o dată cu lecturile tot mai profunde (sic!), cu experienţa de viaţă îndelung distilată, o dată cu reflecţia în orizontul misterelor vizibilului şi ale invizibilului. Poeta pare să fi înţeles cum existenţa lui Dumnezeu se face simţită altfel decât în imaginarul naiv al celor care îl pictează pe icoane: „Mă veţi căuta zadarnic./ În locul meu,/ vă veţi izbi de o movilă de pietre,/ veţi da de păduri,/ un delfin va strănuta zgomotos,/ mlaştini vor sta să vă-nghită./ În nacele, păianjeni furioşi/ urcă-n nori şi coboară, ancoraţi/ de funii. Cerul mustos, brusc vânăt/ şi-ncruntat, scapără ca o cremene./ După ce-aproape veţi înnebuni de-acest peisaj/ şi veţi da bir cu fugiţii, veţi şti/ că eu am fost. Ajunşi acasă, cu ochii/ în sorbul ceaiului fierbinte, veţi fi siguri/ de prezenţa mea, mă veţi simţi,/ cum, într-o rază, lucruri şi cuvinte” („Eu”).
Dar ar fi prea simplu ca o iniţiată în atâtea mistere să se limiteze doar la universul creştin. Experienţele mistice sunt şi apanajul altor credinţe. O poezie precum „Mawlana” este ilustrativă: „…apoi voi pleca, la un apus prăfos,/ Mawlana,/ lumea mea n-are centru,/ centrul meu sunteţi voi”. Nu ştiu dacă este vorba despre Mawlana (Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī), poet sufist din secolul al XIII-lea, sau despre o entitate sacră, inventată sau aparţinând unui cult exotic, însă ideea poeziei se reţine şi mi se pare fertilă pentru interpretări.
Nu o dată, în buna tradiţie a esoteriştilor, poeta se exprimă în alegorii, ca în poezia „Un vis cu doi fraţi”: „Visul era din doi fraţi,/ unul bun, blând şi mic,/ celălalt negru, cu faţa/ întoarsă spre ziduri./ Primul era tânăr şi venea/ devreme, al doilea te ispitea/ cu desfrâul apusului./ Unul mângâia, celălalt lovea,/ apoi sosea primul să vindece./ Ce rost mai are şi-această frăţie?/ E doar o dramaturgie-a roţii./ De ce poleieşti atâta nenorocita de roată,/ încât să ne faci să uităm de rotire?” De la armonia şi lupta contrariilor – idee cardinală a dialecticienilor – la mitul eternei reîntoarceri, la vălul Mayei şi la frumuseţile înşelătoare ale lumii în care trăim se poate glosa mult în marginea acestei poezii.
Dar poezia Simonei-Grazia Dima este încă mult mai complicată. Viziunea pe care o cultivă este hrănită din suprapuneri uimitoare, din înlănţuiri şi metamorfoze neaşteptate, care solicită mult participarea cititorului şi puterea lui de a-şi imagina. Dacă ar fi să mă refer numai la poemul-program al volumului, care este şi cel inaugural – un bun obicei, de scriitor versat –, intitulat „Viziune în Cnossos. Spre sala reginei” şi ar fi destul pentru a înţelege cum cititorul este prins de mână şi plimbat pe coridoarele şi sălile unor palate tainice, unde legile percepţiei se schimbă sau se inversează, unde lucrurile şi fiinţele („fiinţele mici”, un motiv predilect al autoarei, asupra căruia am stăruit în altă parte, este prezent şi aici), întocmai cum Alice rătăceşte prin Wonderland, descoperind un univers paralel, diferit de cel obişnuit, unde Regina Roşie e stăpână: „…lasă-te purtat prin palatul cu meandre,/ coboară temător înspre sala reginei, nu prea repede,/ s-auzi muzica: aici e altfel, abandonează-ţi/ codurile, ţelul, pentru-a-nţelege măreţia/ acestor trepte vechi…/…/ …cipicii străbunului, zvârliţi lângă jilţ/ (el e prins cu jocul de cuburi), pot să însemne,/ dacă-i nesocoteşti, schimbarea verdictului,/ surpriza totală, se vorbeşte despre toanele reginei,/ C-ar fi boemă, leneşă un pic, nu prea pedantă,/…/ trei pisoi te privesc, zbârliţi, dintre pernele/ de pe divan,/ nu-i de glumit, au papioane vişinii/ la gât, dar pot oricând să te distrugă,/ de ochii naivi, fricoşi, lesne măriţi ai reginei/ depinde totul, de instanţele blânde, hazlii,/ uşor de rănit, necruţătoare, acceptă că aici/ lumina curge cum n-ai fi bănuit”. Chiar dacă Pisica din Cheshire s-a transformat în trei pisoi zbârliţi, cheile par destul de clare.
Este o lume deformată cea a Simonei-Grazia Dima? Poate nu, poate lumea reală nu are forma care trebuie. De altfel, un poem se numeşte „Să schimbăm lumea”. El are şi un moto interesant: „Freud istorisea cum, după o operaţie urmată de o puternică hemoragie, a fost salvat de la moarte de un pitic cretin, unicul sau coleg de salon, care a dat fuga să anunţe doctorul”. Sau, la fel de bine, ar trebui să căutăm să o privim cu alţi ochi (un poem se intitulează „Anamorfoză”) ori să mergem către cei care deţin codurile corecte de interpretare (un alt poem se cheamă „Strada arcanelor”). Cred însă, că în efortul de a releva şi partea nu ascunsă ci mai meschină a lumii, nu întotdeauna expresiile sânt cele mai potrivite, deşi, la un nivel anume, ele ar trebui doar să semnifice şi să nu mai aibă neapărat legătură cu forma cuvintelor. Până una-alta, poezia e, totuşi, întemeiată pe arta cuvântului şi pe sonoritate, mai ales că am pomenit de trăsătura incantatorie a multora dintre poeme. Aşa încât nici expresia de mai înainte, cu strănutul delfinilor, nici altele, precum: „îngeri sug acadele, până la băţ,/ şi pleacă, muţi, fără să dea autografe”; „diamante fosforescente îţi ies din brânză la micul dejun”; „coteţul porcului se deschidea cu un zgomot anume,/ de îmbărbătare” etc.
Nu întotdeauna mesajul poetei se lasă dezghiocat din coaja cuvintelor. Sunt şi versuri care – cel puţin pentru cel ce scrie aici – rămân obscure: „pioni de sticlă poartă în sine/ secretul Împărăţiei” sau „cine mă iubeşte/ să se afle îndată altundeva” ori „unii pe alţii vă veţi renaşte neîncetat cu mintea”. Sau poate că e nevoie de mai multă stăruinţă decât poate să îşi îngăduie un critic de întâmpinare. Cine ştie!?… În totul, însă, cred că poezia Simonei-Grazia Dima a ajuns la o maturitate şi la expresia ei cea mai definitorie.
Radu VOINESCU >>> lista autori
Poezia Simonei-Grazia Dima se constituie cu precizie. Este o elaborare în care fineţea obiectului a fost realizată cu o perfectă utilizare a mijloacelor, asemeni unei gravuri cu laser. Poeta nu îşi permite să rateze nimic, nu se lasă în voia alunecării cuvintelor. Dintre numeroasele referinţe critice adunate în a doua secţiune a cărţii, cea a lui Bogdan Alexandru Stănescu este foarte exactă în caracterizarea acestei lirici: (o poezie) incantatorie, misterioasă, violentă pe alocuri. Sensul se ascunde uneori într-o metaforă luxuriantă: „Şi toată cartea de învăţătură se-nchide/ pe cerul roşiatic, mii de pagini mustoase/ recad inimă pe inimă,/ sorbite-n vârtejul de păsări şi fluturi –/şi se amână cu încă o zi versiunea finală”. Poezia este, în acest volum, recursivă, temele se reiau neîncetat cu detalii schimbate caleidoscopic. Aşezarea cuvintelor este în sine o retorică plină de fast, o mecanică precisă, protocolară sau chiar rituală, care dă mister prin codificarea înaltă. (…) Simona-Grazia Dima ştie să fie savantă, aluzivă şi în cea mai crudă senzualitate.
Horia GÂRBEA >>> lista autori
Prin făgaşele istoriei şi sulurile de hărţi, Simona-Grazia Dima călătoreşte, mixând evurile, împlinindu-se. Miracolul îi este la îndemână, fabulosul mai cu seamă, gândul ne duce la o Alice în Ţara Minunilor, cu acest spor de a guverna lumea fantastică în care peregrinează, cu o identitate fără vârstă…
O feerie în al cărei carnaval doamna Reis se prezintă cu reverenţă, dar nu şi fără un rictus, zguduind împietrirea timpului: „Pe străzile lui De Chirico /am trăit o frumoasă poveste/ de dragoste, eram doamna Reis/ şi, graţie iubirii, păream, în sfârşit,/ misterioasă, lumea era mulţumită (ca şi de iubirea /mea pentru domnul Reis), ştiam să port pălării,/ apoi să conduc munca în plantaţii, /după ce am rămas văduvă, şi, mai ales, / să întruchipez, aievea, pe muteşte,/ visul lui Platon, Kant, Meister Eckart,/ Rumi, Kabir, Shankara. Treceam/ prin arşiţa oraşului, mă salutau toţi…” Ştiţi, desigur, cine a fost Rumi, Kabir, vă gândiţi, poate, la o Scarlet O’Hara celebrându-se, în loc să cultive manu propria, bumbac, la Tara? Şi va rememora: „Am trăit în Merv, Serahs şi Tus” (ibidem), dar va suferi şi o metamorfoză: „Eu, peştele, mă aflu/ pe masa din bucătărie, / Voi fi despicat, voi fi cină”, cu neaşteptata încheiere: „vorbeam acolo unde se tace / şi vocea mea era de om / şi n-aveam voie. Mă vor tăia,/ să rămân peşte” (Pe masa din bucătărie ), cu fericite popasuri în universul odăii: „Rozete portocalii, ananas tăiat, jeturi, sifoane, râs,/ libertate, eu flutur formele tale,/ în miezul unei clandestinităţi contemporane:/ poezia şi îmbrăcarea-n ea. Libelule, zimţi policromi/ şi gândul credincios învăluind penumbra odăii (unde/ zeii s-au anunţat prin suluri galbene de fum),/ lejeritatea dulce-a unui văl uitat pe scaun,/ spaţiul adevărat al inimii” (Poezia şi îmbrăcarea-n ea). Însă această dulce lejeritate este a unui singur ceas, fiecare poem alcătuindu-şi lumea proprie, într-un carusel de culori, lumini şi umbre, desprinderi din gravitaţie, piruete pe corzile frazei, într-o cavalcadă care te lasă, adesea, în urmă. Ironie, sfidare, cruzime, toate aruncă o plasă în care lectorul e prins, după ce a simţit gustul mierii. O capcană ? Peisajul de iarnă, cu voluptatea zăpezii căzute, cu clinchet de clopoţei, vestind un somn regenerator, se răstoarnă: „În noaptea ce scutură argint/ pe tigrul adormit în spasme” (Cineva în zăpadă).
Acest tigru e doar aţipit în lumea Alicei, „În Hultyk” – oraşul academic, la hotarele imaginaţiei, unde poetul hoinăreşte în Aula Magna a Universităţii Fluide, bântuită de levitaţie. Casa, dulcea casă, în tradiţie: „E locul unde fiara se-aruncă asupra ta,/ oricând poate izbucni crima, / iar rozei crescute din oglinzi sparte/ îi e cenuşă carnea./ Totuşi, cel blând locuieşte în voie/ înăuntru, fără să-l tulbure/ păienjenişul ţevilor tristeţii/ are alături provizii pentru toată viaţa” (Casa). Trăim doar ca legatari în cămările vieţii, alături” , fără să ştim câtă feminitate se cuprinde, mai cu seamă în setea de înălţimi, în horbota imaginilor: strada cu arcane, porumbelul fosforescent, ţâşnind din nimic, crucea templierilor, birocraţia hittiţilor ţes, la un loc, o tapiserie în care regnurile fac schimburi de locuri, cu uşurinţa apăsării pe clape, într-o foarte personală dualitate: transfigurare şi prozaism şi cu o fină întoarcere la cadenţe: „Vorbesc, vorbesc – în cămările vieţii –/ mă vezi gesticulând prin odăi. Aş face/ şi pietrele din asfalt să dea glas./ Deodată, tac. N-ai să zăreşti/ cuvântul spus, ţâşnit. La colţ,/ când ai să dai de mine,/ voi bea un lapte gros,/ într-o linişte neagră./ Printre stele, îi vom vedea pe toţi/ ai noştri, cum trec somnambulici,/ cu vinul în mâini./ Caută-n unda care s-a deschis/ un lest, o aripioară de cuvânt,/ un semn cu totul palid/ al ţinutului fără intrare/ unde trăim alături,/ fără să ştim”(În cămările vieţii).
Din zăpada tenebrelor şi din soarele acheronic!
Barbu CIOCULESCU >>> lista autori
În creaţia Simonei-Grazia Dima, au fost remarcate de critici, de la început, distincţia poeziei sale, culturalitatea şi impersonalismul, atitudinea contemplativă şi reflexivă, întoarcerea spre sine şi către primordialitate, jocul metapoetic, cultivarea diverselor simboluri şi a alegoriei. Poeta compune cadre ritualizate, imagini cumulative, metamorfoze, treceri rapide de la sacru la profan, amintind de textele epigramatice ale lui Kavafis. Viziunea sincretică reuneşte imagini culturale antice sau medievale, egiptene, bizantine, orientale. Desenul este fin, esenţializat, evocativ. Poemele conţin date de identificare a unor prototipuri, astrologul Li, care poartă răbojul tuturor vieţilor, enigmatica doamnă Reis extrasă din abisalele străzi ale lui De Chirico, sufletul văzut ca un derviş rotitor.
Deşi s-a vorbit despre atitudinea neutră a poemelor, unele dintre ele sunt confesiuni deghizate. Autoarea potenţează dimensiunea mistică, inefabilă a textelor, sporindu-le atributul liric. Creşterea şi descreşterea faimei casei noastre se înscrie în tematica de tip fastuos, cu rezonanţă seniorială. În mod indirect, prin conturarea unor câmpuri semantice, prin gesturi cu semnificaţie, prin jocul aluziilor, se sugerează, într-o discretă artă poetică, îmbrăcarea în poezie. De altfel, aceasta este metoda prin care poeta creează o lume funciarmente lirică, îmbrăcată în cuvinte, bazată pe imponderabilităţi, pe comportamentul genuin faţă de existent. Autoarea este încredinţată de existenţa unei realităţi lingvistice şi, implicit, poetice. Deşi poezia sa, în ansamblul ei, nu-şi schimbă datele stilistice, poemele sunt polimorfe, tablouri culturale, texte alegorizante, exerciţii ludice sau suprarealiste. Sunt evocate, în diverse grade de transfigurare, cele patru elemente fundamentale ale presocraticilor, mai ales focul şi apa. Intenţia însă nu este de a conceptualiza, ci de a metaforiza. Autoarea se lasă uneori în voia fascinantă a dicteului, dând libertate fanteziei. Ca la Hölderlin, întreaga lume, chiar şi în aspectele ei banale sau dezgustătoare, este poetică, are strălucire, oferă spectacol.
Pentru Simona-Grazia Dima, poezia este ontologică, tot aşa cum ontologia este poetică. Eventualele conotaţii senzuale nu fac decât să susţină aserţiunea de mai sus. Întrucât se poate vorbi de o poeticitate a cuvintelor, toate aspectele existentului, definite prin cuvinte, sunt învăluite într-un halou de culturalitate. Ritualul discursului, urmând un traseu cvasicunoscut, provoacă anamneze, conexiuni, reverberaţii, trimiţând la alte canoane, transmutând în semantici paralele.
Prezenţa unei încărcături mistice, realizată prin ingeniozitatea simbolurilor, prin combinări mitice, prin utilizarea sistematică a echivocului, face ca poezia să ofere continuu subtextualităţi, discursul evitând să devină explicit.
Deşi Simona-Grazia Dima aparţine generaţiei optzeciste, mijloacele poetice folosite de sunt mai curând de tranziţie – elemente expresioniste, un manierism rafinat, uneori claritatea dicteului automat, constituirea unei mitologii moderniste. Astfel, imaginea poetului este una conflictuală, cu poză, cumulând ascetism şi grandoare.
Căutând să decanteze clarităţi, transparenţe, prin diverse modalităţi ale expresivităţii, dar şi printr-o formulă personalizată, poeta transformă ambivalenţa tematică în succesiuni de metamorfoze, observând cu uimire că lucrurile pot deveni fiinţe. Această formă de spiritualizare absoarbe diversele teme, dezvoltate, de altfel, indirect, neexplicit, cu suavitate, cum ar fi timpul, copilăria, relaţia cu transcendentul, cunoaşterea, evanescenţa realităţii, incursiunile abisale sau metafizice, viziunile ontologice, convertindu-le într-un lirism pur. Se remarcă disponibilitatea pentru un limbaj plastic, grija pentru proiecţia imaginilor, aflate în continuă transformare, într-o rotire existenţială fără sfârşit.
Poezia Simonei-Grazia Dima, comparabilă, prin alcătuirea ei duală, unui cristal viu, reprezintă, dintr-o perspectivă platonică, ţintind o lume a ideilor, o viziune existenţială în care realul şi iluzoriul se îmbrăţişează. Pe acest fundal metapoetic, ni se oferă o lirică inefabilă, plină de prospeţime metaforică, rafinată şi fastuoasă.
Paul ARETZU >>> lista autori
Împătimită de scris, iubind ceremonialul textului şi vădind o calofilie ponderată, cu incizii delicate, de un livresc metabolizat, trăind poezia fără zgomotoase volute retorice ori exhibări de galantar, Simona-Grazia Dima invocă, şi „La ora fulgerului” (cum şi-a botezat un recent volum, ivit la Limes,îin 2009), acelaşi univers spectral, cu lumi misterioase în care, de pildă, „vedenia asta părea fericire”. Sau ca în superba poemă Azi: „Şi toată cartea de învăţătură se-nchide / pe cerul roşiatic, mii de pagini mustoase / recad inimă pe inimă, / sorbite-n vârtejul de păsări şi fluturi – / şi se amână cu încă o zi versiunea finală.” Din capul locului, reamintim, lirica Simonei-Grazia Dima, de o vădită cerebralitate, a impus prin densitatea discursului, dorindu-se o reflecţie, convocând chiar metafore metapoetice, pătrunzând, cu delicii intelectuale, dincolo de realitatea vizibilă sau lumea cea părelnică. Reveriile sale, mânate de o fantezie, totuşi, supravegheată, migălos „construită” nu-şi refuză bucuria concretului. Scutite de uscăciuni textualiste şi străine de frenezia vitalistă, ele recuperează, cu o admirabilă coerenţă, un spaţiu utopic: cel al suavităţii, al transparenţei, al inocenţei.
Să mai observăm că această poezie elaborată, de certă încărcătură livrescă, iubea cândva calmitatea şi solemnitatea discursului, vertebrat conceptual (vezi Ecuaţie liniştită, Ed. Albatros, 1985). În timp, descoperind „căile beatitudinii”, ea a câştigat (e drept, temperat) în pasionalitate. E vorba însă nu de a părăsi jocurile inteligenţei şi hăţişul abstracţiilor, ci de a „prinde” palpitul vieţii, misterele lumii, făcând din discursul poetic un exerciţiu de cunoaştere; altfel spus, descoperind, pe fundal cosmologic, meandricul drum către sinele tainic. Încât poezia Simonei-Grazia Dima, captând sensul ordonator, închide un ciclu iniţiatic. Poeta „locuieşte” în vecinătatea maeştrilor ezoterismului şi, pendulând între real şi ireal, cercetează lumea prin ocheanul livrescului, invitându-ne în regiunile celeste. Încât, acceptând că acest traseu liric poate fi şi o convingătoare biografie a eu-lui poetic (autoarea contemplându-şi, anamnezic, ca „ultim etrusc”, propria-i devenire), vom scrie apăsat că el evidenţiază şi o lăudabilă continuitate. Refuzand sentimentalismul dulceag ori ludismul ironic-ingenios, Simona-Grazia Dima nu a agreeat nici stilul aluziv, esopic, pe linie politică. Şi dacă această poezie este înţesată de sensuri şi „ambiţii criptative” (cum ar spune Cr. Livescu), nu subversitatea e râvnită. Poeta s-a refugiat într-un spaţiu utopic, în lumea paralela a creaţiei, întorcând spatele aparenţelor pentru a accede la plinătatea esenţelor. Nu s-a războit cu imixtiunile propagandistice deoarece, după perdelele ermetismului, în lumea sa, stăpânită de o ingenuitate rememorată şi, astfel, recuperată, într-o ţară magică şi eterată, aşezată sub aura miniaturalului, ele nu răzbăteau; cunoaşte, în schimb, iluminarea, pacea divină, candoarea, „fericirea calmă” în preajma „fiinţelor mici”, nicidecum periplul grotesc al cotidianului opresiv, dictatorial.
Probabil că Noaptea romană, volumul din 1997 (Ed. Arhipelag, Tg. Mures) marca explicit această ruptură. Simona-Grazia Dima inventa un loc poetic, cucerind sub impuls monografic virtualitatea spaţială. Fiindcă Abstrus şi Noremaion (ca „ţinut imponderabil”) sunt termeni toponimici, dar, mai important, sunt cele două tărâmuri (inevitabil complementare). Plonjând, astfel, în concret şi dobândind carnalitate, versurile îşi conservă suavitatea. Chiar „fiinţele mici” (devenite „alteţe de Noremaion”) salvează „Abstrusul de iască” (v. Soli din Noremaion). Iar poeta, aşezând versurile pe „hârtie irizată” şi-a inventat o „zonă fantastică” pe care, negreşit, o va exploata. Ea reuşeşte să privească „prin inima copilăriei” şi, în acelaşi timp, să convoace „părinţi sfătoşi”, învăluind himericu-i ţinut cu „o lumină sperioasă”. Norii sunt chiar „ochi ai bucuriei”.
Retrospectiv judecând, volumele din urmă confirmă nu doar saltul poetei, salutat cu un entuziasm în creştere de către suporteri, ci, îndeosebi, o altă cotă valorică, omologată, probată prin tenace tematizare reflexivă, exploatând un topos productiv. Încet dar sigur, Simona-Grazia Dima urcă spre locurile fruntaşe ale clasamentelor, preschimbând „drojdia-n freamăt” într-o „perlă aburoasă” şi meditând, grijulie, chiar la soarta poetului: „dacă va fi fiind el însuşi pasăre?” Instalându-se, aşadar, într-un univers liric inconfundabil, poeta, talentată şi ambiţioasă, vădind o rară devoţiune, îşi globalizează trăirile, topind contrariile şi coagulând o viziune, sprijinită de o infrastructură simbologică, deschizând – am văzut – conotaţii generoase. Împătimită de scris, cu lecturi metabolizate şi autentică în fiece rând încredinţat circuitului public, Simona-Grazia Dima are nostalgia întregului. Ea, convinsă că blândeţea stăpâneşte lumea, trăieşte familiaritatea cu sacrul şi încearca mântuirea prin confesiune, descoperind beatitudinea.
Luciditatea însă prezidează, fără eclipse, actul poetic, aparent ascetic, râvnind, la graniţa dintre fantastic şi real, combustia intelectualizată; sau, mai bine zis, aspirând spre lecţia spirituală. Evident, dramaticul existenţial nu putea fi ocolit; dar, străină – spuneam – de obsesiile congenerilor, Simona-Grazia Dima face în context generaţionist o figură aparte şi cultivă un optzecism atipic. Nu va supralicita ironia şi ludismul, nu va face tapaj de autoreferenţialitate, nu se fixează în erotic. Citit dinspre izvoare (nucleul generativ), acest proiect poetic îşi dezvăluie inelele concentrice, traversate răbduriu, cu sigur instinct regizoral şi temeinice achiziţii culturale.
Degustator avizat, cu lecturi metabolizate, Simona-Grazia Dima este, şi în ipostaza comentatorului slalomând printre noile apariţii, un ghid credibil, propunând un excurs critic rafinat (precum în Labirint fara minotaur, volum publicat in 2008), vădind o „aplecare cordială”, mereu cumpănită – cum observase Ionel Necula. Dar autoarea propune, să recunoaştem, o poezie dificilă (recoltând cronici admirative), combinând rafinamentul cu ingenuitatea, desfăşurând o viziune spirituală asupra lumii, cu gust pentru arhaic şi, deopotrivă, pentru cunoaşterea sinelui, de simţire idealistă şi de febrilă căutare interioară.
Această înţelegere poetică a lumii (după gândul lui Platon), inevitabil filosofardă, dezvoltă o pulsaţie mirifică şi o imagistică concentrată, ispitită de regăsirea fiinţei. Studioasa poetă ştie că spiritualitatea e una singură, fără frontiere, şi face din poezie „un crez trăit”. Este însă curios (şi remarcabil) că acest discurs dens, meditativ, străin de elanurile confesive, cu „efecte” calculate, nu îşi pierde frăgezimea. De altfel, poeta îşi dorea o infuzie a vieţii; rămâne, desigur, un etern „aspirant spiritual”, dar simte concreteţea ca „o arsură de fier încins”. Încât, cu migală de miniaturist, culege sunetul „păcatelor gândirii” şi vrea, printr-o mitologie originală, să atingă o împăcare luminoasă, stăpânită de solaritate, graţie, discreţie şi, neapărat, distincţie.
De o candoare creativă deloc mimată, poeta (care vreme de vreo trei ani, în timpul studenţiei, a condus cenaclul timişorean „Pavel Dan”) a beneficiat de „serviciile” unui lector atent şi entuziast (l-am numit pe Marcel Pop-Corniş). Mânată de aspiraţia purificării şi biciuită de suferinţa introspecţiei, poeta dovedeşte „un calm tensionat”. Împacă asceza cu sărutul şi face din poezie „un scut aerian”. Când anunţă ivirea unui nou poet, desenând cu generozitate un posibil profil liric (vezi „Orizont”, nr. 29/17 iulie, 1980, p. 7), acelaşi Marcel Pop-Corniş desluşea „unele sensuri cvasi-esoterice” în poemele tinerei (pe-atunci) Simona-Grazia-Dima, atrasă de impersonalism şi ample ritualuri cosmice, conferind discursului „o formă euristică”. Constatăm, peste ani, că intuiţiile criticului se confirmă.
Devenind, totuşi, altceva, contemplând lumea prin lentila seninătăţii şi de la altitudinea iniţiatului (disociind între aparenţă şi realitate), poezia de azi a Simonei-Grazia Dima, pe alocuri sibilinică, solicitând eforturi hermeneutice, conservă aceste date (valabile la start) şi îşi multiplică semnificaţiile, desfăşurând (cum pătrunzător nota Radu Voinescu) un simbolism multivalent. Poeta este, indiscutabil, un nume de vârf al valului optzecist. Prezenţă tenace şi insolită, râvnind singularitatea, poeta trudeşte la împlinirea unui destin literar major, atipic în contextul generaţiei.
Adrian Dinu RACHIERU >>> lista autori
„Felul special în care-ai cunoscut fericirea” – iată o sintagmă care pare a defini natura, substanţa şi viziunea Simonei-Grazia Dima din această nouă carte de poeme. Năzuinţa de a penetra spre „interiorul lucrurilor” determină poemul să se constituie într-o ceremonie a meditaţiei ce-şi aproprie o rostire solemnă, gravă, ai cărei tropi plăsmuiesc o aură de reverie imaterială, o atmosferă de spaţiu oniric populat cu personaje, voci, replici, detalii intrând în rezonanţă cu fluxul reflexiv al frazării lirice.
Există în poezia Simonei-Grazia Dima un orizont ocult, pe sub bolta căruia gândirea poetică îşi face călătoriile iniţiatice şi în fantasmele căruia poeta vrea a discerne un limbaj esenţial şi sensuri tainice şi eliberatoare. Un dor de minunare o împinge să dea la o parte vălul ce o întârzie în „apocalipsa zilei”, iar legea romantică a rupturii dintre lumea închipuirii şi lumea prozaică a clipei şi locului îşi trimite, învăluit, dispoziţiile configuratoare în textele poetei. Din ele emană o lumină spirituală, un „halo de parfum”, ca dintr-un „teritoriu-al vrăjii”. Poemul este, în fapt, „felul special în care-ai cunoscut fericirea”. Scrierea lui este o formă de împărtăşire şi de comuniune, act de credinţă în alchimia verbului poetic de a exorciza căderea, uneori demonia, fiinţei în lume: „Să fi fost împlinit/ un drum pe care ai mers cu fruntea sus,/ în pofida vidului ploios, umplut la timp,/ să nu te ude, cu îngeri inventaţi de tine/ prin alchimie: răbdare infinită” (din poemul Inventând aripi).
Convinsă că „viaţa noastră-i ocultă”, poeta cultivă vorbirea poetică in aenigmate, generând texte care să transmită „înţelegere, prietenie, viziune” (v. poemele Politeţe şi Spirală). Litigii imemoriale o obligă să practice o hermeneutică amoroasă, abandonând „mintea” în favoarea unei „vrăji” submerse a devoţiunii faţă de rostirea poetică ai cărei „armăsari ai logosului, fugoşi, de neînfrânt”, o poartă spre un tărâm plutonic, vun întreg pustiu necălcat de nimeni”, unde „lumea comunică îndrăgostită, liberă,/ printr-un fluid lăuntric”, într-o „prospeţine de neînfrânt”.
În poezia română de azi – scrie Adrian Popescu – locul SimoneiGrazia Dima „e distinct şi sigur, certificând perseveranţa cărturărească şi înzestrarea naturală, livrarea trup şi suflet poeziei, himerelor sale care pretind totul”.
Ioan MOLDOVAN >>> lista autori
Simona-Grazia Dima a fost mereu tentată de poezia sobră, mitologizantă şi livrescă, una cu trup monumental. (…) Scriind despre Interiorul lucrurilor (Editura Vinea), poeta îşi plimbă degetele pe aceleaşi zone favorite ale claviaturii personale, dar încearcă şi unele semitonuri acide. Lumea cea de toate zilele primeşte şi ea drept la vers, ceea ce nu poate decât să mă încânte.
Sondând interiorul lucrurilor, poeta dibuieşte un conţinut ce nu mai are legătură cu forma lor obişnuită. Secţiunile ei au în vedere „compostul magic”. Cuvântul compost m-a dus imediat cu gândul la teoretizările americanului Jed Rasula despre stratul primordial ce este comun tuturor lucrurilor. În viziunea lui, poezia are rolul de a recupera originarul şi substanţa comună tuturor realelor. Simona Grazia Dima nu este pasionată de această restaurare a lumii vechi, esenţiale. Pentru ea, esenţa este una fabuloasă, impalpabilă, dar mai cu seamă una intimistă, tandră şi… poetică. Deşi poezia ei a fost dintotdeauna permeată de simboluri ale luptei şi dârzeniei, ceea ce rămâne după lectură este impresia de tânjire după gingăşie şi verticalitate morală. Ceea ce nu înseamnă că arta ei ar fi calină şi rozalie. Îşi fac apariţia destule figurine coşmareşti, cum este, bunăoară, vampirul Chupacabra, descris minuţios într-o notă de subsol. Ba chiar ni se precizează, cu naivitate simulată, că „cineva l-a văzut ţâşnind de sub o maşină”. Poezia cu pricina se cheamă O plimbare prin parc şi nu are nimic din suavitatea simbolistă: „Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ manelele-s mai puternice ca oricând,/ în loc de aer îţi intră-n nări anestezic,/ să te facă să suporţi minciuna,/ să nu-ţi mai fie dor de adevăr./ E-un loc în apropiere unde muzica/ distruge zi de zi peisajul”.
Când doreşte, poeta vede limpede împrejurimile concrete. În acele fragmente, versurile ei devin clare şi critice prin simpla alăturare a anormalului la normal. Aberaţia şi stupiditatea ies la suprafaţă ca uleiul la suprafaţa apei. La fel şi în Interiorul lucrurilor, numai că aici totul este sterilizat şi luminos: „Aeroportul internaţional. Aştept în sala vastă. Un zid înalt de sticlă (…)/ Ador această lume scânteietoare, iute pulverizată”.
Propriu-zis, acestei poezii nu-i este firească filmarea şi combativitatea. Ea apelează la astfel de procedee doar când este împiedicată să mediteze şi să viseze. Şi întotdeauna visul va fi unul istoric, cultural. Niciodată intimismul nu devine pură intimitate personală. Fiinţă trăitoare în bibliotecă, poeta nu poate să-şi etaleze sentimentele şi impresiile fără să le prelucreze până aproape să devină impersonale. Durerea, de exemplu, este redată mediat, cu ajutorul unei imagini sofisticate şi splendide, de altfel: „Şi-ntr-un voiaj/ de-o clipă s-ating pe dinauntru soarele, devenit chestiune/ personală. E-o rană asta, arde”.
Sunt şi poeme montate din aluzii livreşti, cu vocabular bogat, numai bune ca exerciţiu de traducere. Citindu-le, nu face să le cauţi un înţeles distinct. Trebuie să te laşi în voia valurilor fonetice, ca şi cum ai asculta o muzică laborioasă.
Există apoi şi poeme ocazionale, pe care le citeşti cu satisfacţie cărturărească. (…). Epicul lor este interesant pentru iniţiaţi: „instrumentişti aruncă/ partitura la repetiţia pentru Oedip,/ strigând: «asta nu-i muzică»” (George Enescu la Paris)
Nota specifică şi remarcabilă a poeziei Simonei Grazia Dima este elanul dionisiac şi înfoierile nietzscheene: „Zburau acum pe/ cercuri de metal topit. Iar ea nu prididea/ să sufle, cu trupul tot sfâşiat în cele patru vânturi, ca să fie în lume cu mine” (Devoţiune). Mai sunt şi formulările concise, de o precizie matematică, chiar dacă ele vizează fenomene delicate: „Iubirea lor – îndoială şi mers,/ a noastră – oprire, exactitate – a ochiului/ coborât în inimă” (Într-o casă memorială). Sunt clipe de maximă graţie înconjurate adesea de tumuli lexicali (…) Oricât de minunat de abstract poate evolua un poet, forţa şi unicitatea lui se susţin prin contactul cu viaţa pluriformă, fie ea şi viaţa de după viaţă. Trei versuri directe şi intense pot spune mai mult decât un întreg volum: „E cerul o rodie timpurie,/ stelele cad străpunse,/ drumul lor e un vaier” (Numărătoarea).
Felix NICOLAU >>> lista autori
În poezia Simonei-Grazia Dima, afectul e subtil înfăşurat în ornamentaţia versului, extrapolat ezoteric în spectre parabolice, contras în concepte sau reprezentări simbolice mustind de seva conotativă a limbajului celui ce dăruieşte şi are ce dărui. Introspecţia lirică merge în paralel cu starea de beatitudine şi gratitudine în faţa miracolului existenţial, comunicarea urmează traseul trăirilor pe care le simţim mereu convulsive, strategic retrase în spatele gărzii cuvintelor.
Strategia de a explora „interiorul lucrurilor” se insinuează firesc, neprogramatic, integrată complementar în acest demers cognitiv, un scenariu liric mereu împrospătat cu tropi explozivi de o mare supleţe şi expresivitate situează eşalonarea parabolică a actului lecturii în formula unei meditaţii despre creaţie şi receptare.
Saltul din banalul vituperant în descriptivism magic atinge, involuntar, extensii ale unor viziuni ce se desprind din „incendiul lăuntric” al trăirilor, conducând cu graţie naturală gândul învolburat spre hiperbolizări genuine. Căutarea devine formă a beatitudinii, oglindire şi meditaţie urmând „spirala infinit coborâtoare” spre eul ascuns în adânc. Valenţa hermeneutică a discursului este dată de înscrierea reperelor real – livresc ale acestui periplu de iluminare interioară în hăţişul de semne creat ca adevărate herme lexicale, fixate orientativ în „întunericul ezoteric”. Eul liric pare a fi în miezul unei acerbe necesităţi de mitizare. Ca două entităţi epice ale aceleiaşi fabulaţii, cuvântul şi viaţa mea se întâlnesc miraculos într-o iluminare de fulger.
Meandrele discursului eseistic ating pe alocuri motive livreşti descompuse în frânturi sibilinice, sustrase abil conţinutului ideatic iniţial, pentru a li se personaliza înţelesul. Uneori, aceste motive sunt doar pretexte pentru noi interpretări. Cana veche de ceai (proustiană) nu mai e un subterfugiu comod pentru a pătrunde în lumea amintirilor fumegoase, ci un obiect stimulator de limpezire „cu gândul/ la curăţirea unui miez”, spaţiu devoalat ca virtual corn al abundenţei miraculoase revărsate peste lume, prilej de admiraţie şi extaz.
Autoreferenţialitatea e menţinută sub control, nu alunecă la Simona-Grazia Dima niciodată în subiectivism biografic primar. Elemente răzleţe de autoportretizare răzbat intermitent ca o anamneză întreruptă, aplicată cu severitate sieşi. Descriptivismul nebulos („fum sibilinic”, după cum apreciază poeta) conţine şi impulsuri imagistice decupate din realitate. Ironica tentă actualizantă a sărutului lui Iuda „ca reprezentant al unei firme de parfumuri” are tăişul unei acuzaţii usturătoare la adresa ipocriziei „frumos mirositoare”. Folosirea repetată a pluralului neutral sugerează o atenuată dorinţă de apartenenţă la un grup, la o colectivitate abstractă, idealizată ca revers luminos la o solitudine dizgraţiată.
„Descojirea” graduală a lucrurilor conduce spre câte „un teritoriu-al vrăjii”, surprins extatic în „petalele de trandafir” sau, barbian, în inima „unui ou încondeiat”. În ciuda unor rezonanţe imnice cumpănit orchestrate, ce impun sobrietate versului, poeta nu exclude formularea jucăuşă, neaoş-desuetă cu efect tonifiant ironic: „inima oraşului o a găsit”.
Interpretarea în manieră proprie (nici nu se putea altfel) a convertirii lui Saul (cel dorit) şi transformarea lui în Pavel propovăduitorul, prin substituirea personajului biblic, repune în atenţie înzestrarea divină a poetului, condiţia lui în lume, vocaţia celui ales să perpetueze harul divinaţiei şi al elogierii printre „ţăranii tolăniţi în fân, fără fasoane”. Astfel că re-crearea lumilor poetice are grandoarea clasicizantă a reconstituirilor misterioase, după modelul unei Marguerite Yourcenar călăuzită de Euterpe. În tot ce are ea mai bun, poezia Simonei-Grazia Dima descrie formele de relief fastuoase, desprinse din peisajul plutonic ieşit la suprafaţă în urma „incendiului lăuntric”.
Adrian ŢION >>> lista autori
Un loc aparte în miezul poeziei Simonei-Grazia Dima îl are drama unei conştiinţe ce refuză condiţia tragică şi limitele existenţiale impuse de lipsa de perfecţiune a naturii umane. Unica soluţie de depăşire a acestui datum rămâne înălţarea, prin revelaţia ce încununează dăruirea şi înflăcărarea mistică, la un statut ontologic superior. Poemul Fulger [din volumul Interiorul lucrurilor] este semnificativ nu numai prin problematica sa mistică, de un evident rafinament ezoteric, ci şi pentru procedeul fantazării. Fiecare poezie conţine un nucleu narativ, adiţionând, în dezvoltarea sa, secvenţa descriptive, simboluri ezoterice, expresii codificate la care au acces doar cititorii iniţiaţi în mistică, treceri subite (şi subtile) din planul realităţii concrete în cel al abstracţiunilor şi din cel al faptelor din care este alcătuită „povestea” spre zone de factură eseistică. Rezultatul estetic atrage atenţia prin energia retorică, prin amestecul vocilor, ce ţin de registre diferite ale limbajului, şi prin ştiinţa schimbării perspectivelor şi a strategiilor discursive – de la aşa-numita exactitate a relatării, la confesiunea bazată pe o naivitate confecţionată şi de la reveria „dirijată” la reveria ce dobândeşte valenţe lirice. Elocvent, în privinţa autenticităţii trăirii, a dinamicii imaginilor şi a sintaxei alerte şi învolburate, ce asigură, împreună, aşa-zisa magie a discursului liric, este un poem ca Iubirea dintre poeţi. Când relaţia cu lumea concertă nu se subţiază prea miult, textul are vigoare, iar aglomerarea cuvintelor şi a imaginilor produce efacte remarcabile, aşa cum se întâmplă şi în poemul Mama, unde fondul mistic beneficiază de o excepţională densitate a materiei verbale. În aceste poeme [Ora de plimbare şi Drum], de o expresivitate particulară şi de un echilibru ce aminteşte de poezia „ermetică” a lui Montale, secvenţele susţin, în derularea lor rapidă, cinematografică, elanul gândului poetic. Perspectiva „metodică” din alte texte e depăşită de forţa receptării realului, inclusiv în latura sa enigmatică, şi a filtrării, prin filtre speciale, a emoţiei. Simona-Grazia Dima este o poetă excepţională în poemele în care ochiul şi gândul fug de la o imagine la alta, de la un lucru la altul, cu o indiscretă curiozitate, în acele poeme în care fantezia prelungeşte realitatea dincolo de hotarele sale, într-o irealitate complementară. Spontaneitatea şi prospeţimea observaţiei despovărează gândirea poetică de datoriile pe care le are faţă de proiectul ideatic şi faţă de funcţia ei alegorizantă. În astfel de cazuri, discursul, eliberat de servituţile conceptuale, ajunge, în febrilitatea sa, la „delirul” propriu poeziei lirice.
Mircea BÂRSILĂ >>> lista autori
